Pentru început aș dori să spun ceea ce mă pune în măsură să abordez acest subiect. Justificarea este dată de faptul că am vizitat China acum mai puțin de trei luni. Și cum aș putea să dovedesc asta mai bine decât să pun o poză cu viza de intrare (și ștampilele – de intrare și de ieșire) în Imperiul lui Xi Jinping?
Voi relata ceea ce am văzut eu în cele șase-șapte zile pe care le-am stat în China, iar ceea ce voi spune nu vreau să fie considerat în niciun moment un fel de ofensă asupra poporului chinez, chiar dacă voi fi foarte critic în ceea ce privește anumite aspecte. Articolul acesta, fiind foarte important pentru mine, are nu mai puțin de 11 pagini A4, cu font Arial Nova Light de 12, deci dacă știi că nu te poți concentra sau nu vrei să citești atât de mult, nu te chinui, mai bine ascultă o melodie din Trending.
Pe vremea când eu mi-am plănuit călătoria în China, pentru a intra pe teritoriul acestei țări îți trebuia o viză obținută în prealabil. Asta am făcut. Am mers la Centrul de Viză pentru China, loc în care am fost primit cu foarte mult bun simț și respect din partea angajaților. Joi am fost să aplic pentru viză, am plătit contravaloarea acesteia – vreo 450 de lei –, iar marți am mers s-o ridic. Am primit viza fără să susțin un interviu cu vreun reprezentant al consulatului / ambasadei. Cel mai ciudat lucru a fost legat de faptul că orice aplicație pentru viză trebuia să aibă și un itinerariu de călătorie, căci eu am optat pentru viza de turist. Acest fapt m-a cam neliniștit, căci nu știam exact ce obiective doresc să vizitez, însă am pus pentru fiecare zi vreo 5-6 atracții turistice din oraș, însă și centrul vechi. Am pus centrul vechi în fiecare zi pentru a avea o „acoperire” dacă mă opresc autoritățile și mă întreabă ce fac în respectivul loc, căci acest lucru se poate întâmpla. Statul chinez îți dă senzația că el trebuie să știe mereu unde ești tu, cu cine și, uneori, de ce.
Compania aviatică ne-a dat un formular în care trebuia să scriem mai multe informații, inclusiv datele de sosire și plecare, numărul zborului de sosire și zborului de plecare, numele complet, numărul vizei etc., formular pe care trebuia să-l dăm autorităților chineze la vamă.
Totodată, după ce te debarci din avion, mergi mai departe la „Self fingerprints” și „Facial recognition”, adică să-ți scanezi singur cele 10 amprente de la mâini și să-ți scanezi fața. Acest proces îl poți face doar la „automate”, nefiind niciun angajat al aeroportului care să-ți spună cum faci asta. Până la urmă reușești tu să-ți faci și aceste procese. Scanezi pașaportul, degetele, apoi fața, apoi primești un tichet de la automat din care reiese c-ai făcut acest proces. Apoi ajungi la biroul de imigrări, unde sunt, pe aeroportul unde am aterizat eu, cel puțin 60 de astfel de ghișee unde îți este verificată viza. La acel birou, deși ai scris în viză motivul aplicării, te mai întreabă funcționarul ce vrei să faci în China. După ce îi spui, funcționarul îți verifică pașaportul și viza timp de 4590 de ore, sau depinde cât are el chef, apoi te pune să-ți scanezi – din nou – amprentele de la degetele opozabile, tocmai pentru a confirma că amprentele de la „Self fingerprints” sunt ale tale, și le analizează prin comparație. După ce se mai uită la tine de câteva ori, dacă totul este în regulă, ești lăsat să intri în China. De asemenea, dacă nu stai la un hotel, în nu știu cât timp trebuie să mergi la cel mai apropiat oficiu de poliție pentru a-ți declara prezența în China. Dacă ești cazat la hotel nu ai nevoie să faci asta, căci angajații hotelului fac asta pentru tine, este o obligație legală pe care aceștia o au atunci când mergi să te cazezi. Doamna de la ghișeul vamal mi-a zis să merg la circa de poliție să mă declar, însă i-am zis că nu trebuie să fac asta dacă sunt cazat la hotel, iar atunci a dat din cap. Nu știu dacă a înțeles sau nu, însă a dat din cap.
Un lucru bun în China este legat de faptul că în locul în care bagajele sunt luate din containerul cu care au fost preluate de la cala avionului și puse pe banda transportoare care ajunge în aeroport, există câteva camere de luat vederi care îți arată tot acest proces. Acest lucru are două avantaje: 1 – te asigură că angajații nu dau cu bagajele tale ca niște nenorociți; 2 – vezi momentul în care este pus pe bandă bagajul tău și cam știi când vine. În China sunt multe zboruri locale, iar în aeroporturi este jale, căci ei călătoresc cu plase de rafie, cu cutii de carton etc. La noi nu prea este acceptat acest lucru, căci îți bagă acele bagaje la „agabaritice”. Și din această cauză aștepți foarte mult după bagaj. Eu am așteptat cel puțin 40-50 de minute. Am așteptat atât de mult încât credeam că nu-mi mai ajunge bagajul deloc.
Eu am zburat în Shanghai, poate cel mai cosmopolit oraș al Chinei. Iar aeroportul pe care sunt zborurile internaționale este la vreo 40-50 km de oraș, deci poți lua taxi sau trenul până în oraș. Eu am luat taxi. Taxiul nu se ia ca la noi în România, ci este un om, cam singurul care știe engleză, care te întreabă unde vrei să ajungi, iar el vorbește cu șoferul și-i spune unde trebuie să ajungi. Te întreabă cum plătești, iar el comunică toate aceste lucruri cu șoferul, apoi șoferul îi zice tot lui dacă acceptă metoda ta de plată. Nu poți alege tu ce taxi dorești, ci îl iei pe următorul care este la rând, nu poți alege automobilul cu care mergi – asta la aeroport. Chiar prin fața aeroportului trec câteva autostrăzi.
În ceea ce urmează voi vorbi pe anumite subiecte concrete, prezentând opinia mea, deci sunt subiectiv în opinii. Prin urmare, atenție foarte mare, căci doar opinia / concluzia va fi subiectivă, nu și prezentarea faptelor. Consider că, având șansa să ajung în China, sunt dator să prezint lucrurile așa cum le-am văzut și le-am înțeles eu.
TRANSPORT
Transportul în Shanghai se poate realiza prin metrou, taxi sau autobuze și, limitat, printr-o scurtă rețea de tramvai. Eu n-am văzut în Shanghai, spre exemplu, troleibuze. Traseele autobuzelor mi se par extrem de complicate, deci singurele variante rămân taxiul sau metroul. Metroul se închide pe la 22:00 sau 23:00, deci nu te poți folosi mereu de el. Taxiurile sunt peste tot, însă problema este că, dacă nu comanzi taxi prin aplicație sau dacă nu-ți comandă un localnic, nu te înțelegi cu șoferii cu privire la destinația la care trebuie să ajungi, chiar dacă le traduci în chineză prin Google Translate sau orice alt motor de acest gen. Am impresia că nu știu să citească sau nu știu, dar am fost șocat de acest lucru. Din păcate, tot ceea ce presupune taxi poți comanda doar prin aplicația Didi sau prin apel telefonic. Cum prin apel îți va fi imposibil vreodată să comanzi taxi, Didi rămâne singura variantă prin care le poți comanda, însă mie nu mi-a funcționat Didi. Cred că ar fi trebuit să am cartelă SIM de China ca să-mi pot valida contul. Aplicația este tradusă în engleză doar superficial, căci dacă vrei să trimiți un mesaj la suport sau să faci o sesizare, te izbești de caracterele chinezești, deci n-ai nicio șansă de izbândă. Deși mie îmi arăta că am aplicația Didi funcțională, după plasarea unei comenzi îmi arăta cum că îmi caută un taxi, însă nu se confirma nimeni chiar dacă lăsam comanda 5, 10 sau 15 minute. Din cauza acestui motiv am stat într-o seară, undeva într-un pustiu, pe lângă o clădire care avea pe ea secera și ciocanul, de la 23:00 și până la 04:00 dimineața să găsesc un taxi. Cum Didi nu funcționa, am început să opresc taxiuri pentru a mă duce la hotelul la care locuiam. Problema este că am oprit aproximativ 30 de taxiuri până să mă ia cineva. Am stat acolo aproape cinci ore, ca ultimul prost. Credeam că voi muri acolo, căci mai era mult până dimineață, baterie la telefon mai aveam 10 sau 12%, iar mulți dintre taximetriști, chiar și dacă opreau, când vedeau că nu știu chineză, îmi făceau un gest plin de dezgust din mână, închideau geamul și-și continuau drumul. Așa frustrat cred că n-am fost niciodată în viața mea. Mi-am blestemat zilele pentru faptul că am luat decizia să merg în China. După cinci ore de stat, 30 de taxiuri oprite, cineva m-a luat. Omul era mai în vârstă și părea că nu înțelege nici ceea ce traduceam în chineză. A fost o călătorie tensionată în care am crezut că mă duce „la pădure” să mă tranșeze, căci deși eram, în oraș, el se îndrepta spre partea opusă de locul în care era hotelul meu, iar când am văzut că intră pe autostradă, atunci am cedat nervos și lucrurile au degenerat în acel taximetru. Dar despre asta poate voi vorbi altă dată în detaliu. După cinci ore de stat într-un frig teribil, sute de comenzi eșuate pe Didi și o sperietură cum n-am mai avut în viața mea, am ajuns la un km sau doi depărtare de hotel, am recunoscut zona și am coborât din taxi împotriva voinței taximetristului. Nici nu știu cât a durat acea cursă, însă a părut a fi cea mai lungă cursă cu vreun taxi din viața mea, a părut că a durat o veșnicie.
Ramele de metrou sunt mai înguste decât ale noastre, iar prețurile unei călătorii oscilează între 1,5 și 3 yuani, depinde de linia pe care dorești să călătorești. Eu am numărat peste 20 de magistrale de metrou în Shanghai, cred că 23 sau 24, însă nu am mers cu toate. Am mers cu vreo 10 dintre ele. Există un card de acces de culoare roșie – ce altă culoare putea avea? – pe care-l cumperi cu o sumă pe el și pe care-l poți încărca cu bani. Este destul de aglomerat la metrou, însă nu pot compara cu ceea ce văd pe M3 în orele de vârf. Poate nu am prins eu orele de vârf, însă asta a fost experiența mea. Stațiile, din câte am văzut eu, au toate uși de siguranță pentru a împiedica împingerea oamenilor pe linii, deci o măsură de siguranță pe care am văzut-o și-n țările civilizate – în Danemarca.
De fiecare dată când am plecat de la hotel cu taxi, rugam pe cineva de la recepția hotelului să-mi comande taxi. Deși primeam un cartonaș scris de la hotel cu locul în care trebuia să ajung, de multe ori taximetriștii nu înțelegeau unde trebuie să ajung și era necesar ca angajatele hotelului să vină și să clarifice toate aceste detalii cu taximetriștii. Acest lucru mi se pare șocant. Dacă nici cu instrucțiuni clare nu înțelegeau unde trebuia să ajung, oare ce fel de oameni erau acei taximetriști? Majoritatea taximetriștilor avea peste trei telefoane prinse de bord, mai ceva decât ride-share-iștii noștri. Unii aveau chiar 5-6 telefoane. Nu știu ce făceau cu atâtea, dar mă rog. Toți aveau telefoane chinezești, cu excepția celui personal, pe care stăteau și pe Douyin (denumirea Tik-Tok-ului în China), care era de regulă iPhone sau Samsung. De ce? Nu știu. Am sesizat că inclusiv iPhone-ul meu a fost produs în Shanghai, în data de 24 mai 2021, înainte cu o lună de a-l cumpăra, deci s-a întors „acasă” după vreo trei ani și jumătate. La ei iPhone-urile sunt mai ieftine decât la noi sau în USA.
INTERNET
China nu are internetul liber. Dacă vrei să accesezi servicii precum Facebook, Whatsapp, Instagram, Twitter (refuz să-i zic X), Youtube, Google, Gmail, Yahoo, Microsoft Teams etc. nu ai nicio șansă fără să ai un VPN. Problema este că unele VPN-uri sunt blocate. Eu mi-am achiziționat VPN-ul Bitdefender, iar acesta a funcționat. Însă am avut două probleme: 1 – în camera de hotel nu aveam priză de internet și trebuia să mă conectez doar la un WI-FI prin care dădeam numărul camerei de hotel, ceea ce înseamnă că ei știau mereu ce site-uri accesez eu; 2 – uneori VPN-ul nu se conecta și trebuia să încerc de mai multe ori până să se conecteze. De pe PC am accesat orice site din China, căci am avut VPN, însă fără acesta eram mort, căci aveam și cursuri online care se desfășurau pe MS Teams etc. De asemenea, am și jucat un meci sau două de Counter-Strike din China, păcălind partidul prin VPN. Bine, am avut ping 150 ms., însă a fost o experiență interesantă, căci China are un alt Steam, iar eu nu am putut juca în China cu chinezii, căci am cont de Steam internațional, iar China are o platformă locală pentru Steam, asta din cauza politicii stricte pe care o are partidul față de jocurile video.
În ceea ce privește internetul pe telefon, de asemenea, eu am avut VPN-ul de la Bitdefender. Un estonian cu care m-am împrietenit în China mi-a spus că a fost la un shop și și-a luat SIM de la China Mobile și cică i-au și instalat cei de acolo un VPN „local”. Fac asta cu străinii pentru a nu se simți îngrădiți, însă sigur aceștia știu în orice moment ce site-uri ai accesat tu, mai ales dacă folosești rețeaua mobilă și VPN-ul lor, însă sunt toleranți în această privință, așa bănuiesc. Dar dacă ar vrea să te condamne pentru accesarea unui site, aceștia ar putea-o face, căci au toate dovezile, toate informațiile despre tine și despre ceea ce ai accesat. Plus că la China Mobile acest prieten a dat și pașaportul când și-a achiziționat SIM-ul, deci vor să știe totul despre tine. Culmea, înainte de plecarea din China trebuie să mergi fizic într-un shop China Mobile pentru a dezactiva SIM-ul, altfel te poți trezi cu datorii la statul chinez. Ciudat este că și la dezactivare ți se cer pașaportul și alte date care nu înțeleg cu ce influențează procesul. Bine, bănuiesc, însă cu toții cred că bănuiți care este motivul solicitării acestor date: controlul.
Eu nu mi-am achiziționat SIM fizic din China, căci asta presupunea să scot SIM-ul meu și vreau să evit situațiile în care îl pot pierde, deci am zis, ca peste tot pe unde merg în vacanță, să-mi iau internet nelimitat pentru 7 zile de la Holafly. Peste tot pe unde am fost am avut semnal cu eSIM-urile de la Holafly, iar prețul este destul de accesibil: internet nelimitat 7 zile, de cele mai multe ori la viteze 5G, pentru aproximativ 30 de euro. Doar în Groenlanda am văzut că nu au internet nelimitat, însă în Italia, Elveția, Danemarca, Finlanda, Suedia, China etc. l-am putut utiliza la cele mai înalte standarde. De foarte multe ori am observat că internetul vine de la Digi România sau Orange Franța, deci cred că Holafly are contracte cu mai mulți furnizori de internet mobil și te conectează la cel mai apropiat și ieftin furnizor, cel mai probabil. Nu înțelegeam de ce puteam accesa Youtube-ul sau alte platforme de pe telefon fără să fiu conectat la VPN. Utilizând logica anterioară când în Europa (Elveția, Italia) aveam internet de la Holafly prin Orange Franța, după ce am verificat pe platforma speedtest viteza și IP-ul, am sesizat că eu aveam internet de la Digi, ceea ce mă făcea să ocolesc „Great Firewall”-ul chinezesc, cel prin care chinezii impun populației restricțiile în ceea ce privește internetul. Românii peste tot, eu și Digi.
CONTROL
Controlul pe care-l au autoritățile față de cetățeni, nu contează că sunt străini sau nu, este de-a dreptul diabolic. La metrou în Shanghai se intră ca la aeroport. Lași toate bagajele în acel scanner, apoi tu treci prin acel portal, după vine un angajat al statului care te scanează manual, dacă este nevoie te și „percheziționează”, iar dacă totul este în regulă, îți iei bagajul după ce iese din scanner și pleci. Oare de ce se întâmplă asta? Eu nu cred că pentru siguranța cetățenilor, ci ca mereu partidul să știe ce ai la tine, ce transporți etc. Dacă cumva ai manifeste împotriva orânduirii?
Am vizitat Shanghai Tower (așa cum spuneau toate panourile de informare, a doua cea mai înaltă clădire din lume, însă este a treia, căci în 2024 a fost inaugurată o clădire mai înaltă în Malaezia) și, deși am achiziționat biletele online, a trebuit să scriu seria pașaportului și să prezint pașaportul la intrare, aproape că nici nu-i interesează biletul, ci pașaportul. La intrarea în Shanghai Tower sunt porți la fel cum sunt la aeroport, deci ești scanat de orice obiecte, iar ca platouașul să fie complet, îți scanează și fața. Accesul se face, deci, prin recunoaștere facială.
Am participat la evenimentul de Counter-Stike Perfect World Shanghai Major 2024, însă a trebuit ca inclusiv biletele să mi le iau cu datele din pașaport. Accesul se făcea într-un mod draconic: prima dată dădeai pașaportul la prima poartă, iar pe baza numărului pașaportului îți găseau biletul în baza de date. Apoi mergeai la a doua poartă și predai pașaportul din nou pentru verificarea biletului, după asta ți se scana pașaportul, ca mai apoi să-ți scaneze fața, deci accesul se realiza prin recunoaștere facială. De-a dreptul diabolic.
La evenimentul la care am participat în China, ca la niciun eveniment de acest gen la care am mai fost în Occident, existau câte doi angajați de stat care „păzeau” fiecare sector din Shanghai Oriental Sports Center, o arenă de peste 18.000 de locuri, iar dacă te ridicai în picioare să te bucuri sau să îți exprimi dezamăgirea față de echipa pe care o susțineai, unul dintre acei paznici îți făceau semn să stai jos. Este ca atunci când stă un paznic la un meci de fotbal și nu te lasă să te ridici în picioare să te bucuri. Și toate acestea pentru a nu ieși tu din rândul lumii, că tu nu trebuie să fii unic sau să ai decizii proprii, tu trebuie să faci parte dintr-o masă omogenă. Diabolic.
Totodată, la ușa de acces a fiecărui hotel exista câte un om care nu făcea nimic, doar mai nota niște chestii pe telefon. Dacă îl întrebai ceva, acesta nu răspundea. 24 din 24 exista acel om acolo, adică eu l-am văzut și la 10:00 AM, și la 02:00 AM, însă și la 21:00 PM. Sigur, cred că era pe schimburi, dar totuși, ciudată activitatea lui, că nu poți spune că oferea informații celor cazați etc.
De asemenea, în arena în care am mers în cele patru zile, nu ne-au pus lângă chinezii „de rând”. Ne-au pus doar cu chinezii care urmează sau au absolvit studii superioare în USA, Canada, Australia sau alte state occidentale. Însă chiar și așa, chiar dacă aceștia erau studenți sau absolvenți în țări din Occident, nu stăteau foarte bine la capitolul engleză. Dacă-i întrebai despre ceea ce se întâmplă în China, nu răspundeau niciunul, însă după trei-patru zile de schimbat opinii, cumva i-am făcut pe unii să vorbească, însă cu toții o făceau în șoaptă, să nu cumva să aibă probleme. Majoritatea mi-a spus că trebuie să se întoarcă în China „pentru că familia mea este aici”. Cum să te întorci din Australia în China? O faci dacă știi că familia ta ar fi în pericol dacă tu nu te-ai mai întoarce după absolvire. Niciunul dintre acei studenți în Occident nu voia să rămână în țările în care studiau, cu câteva excepții. Vorbeau în șoaptă despre Instagram, Twitter sau Youtube, ceea ce la noi este inadmisibil în ziua de astăzi.
La întrebarea mea legată de ceea ce se întâmplă în China, poate că cel mai concret răspuns l-am primit de la un băiat care studia în Australia: „Pentru stat este calea cea bună, pentru stat este bine, însă pentru om este un iad”.
La ieșirea din China mi-au fost verificate pașaportul și viza destul de mult. După ce am trecut de biroul de imigrări, am stat în spatele funcționarului care îl verifica pe prietenul meu estonian, iar pe ecranul PC-ului angajatului am observat că existau imagini cu el surprinse în mai multe ipostaze pe stradă sau în anumite spații. Am văzut că comparau poza lui cu a unor infractori, iar angajatul „primea” niște comunicări pe ecran, dar nu am înțeles ce reprezintă. Totodată, atunci am văzut că exista un monitor doar cu camere de supraveghere de la respectivul ghișeu, iar camerele erau îndreptate spre toate părțile corpului, inclusiv la mâini sau șliț. Eu nu-mi dădusem seama de acest lucru atunci când am fost la ghișeu.
Deși am trecut de prima poartă, unde am scanat biletul, la bandă a trebuit să scoatem tot ce aveam în ghiozdan și cei care aveau haine, inclusiv hainele trebuiau să le scoată. Tot ce este electronic, tot, ceea ce în Europa nu se mai întâmplă. Tot la controlul de securitate ești obligat să prezinți iar biletul de călătorie. Totodată, dacă ești „suspect” și trebuie să te controleze fizic nu se ține cont dacă ești fată sau băiat. Dacă ești băiat poți fi controlat de femei și invers, ceea ce nu mi se pare neapărat normal, deși eu n-am nicio problemă cu asta.
În China aproape toate plățile se realizează prin Alipay sau Wechat. Eu n-am văzut vreun chinez să plătească cu numerar. Am mai văzut persoane din Occident care au făcut asta, panicați că nu au cu ce plăti, căci nu este ușor să-ți faci cont pe Wechat sau Alipay, au venit cu dolari și după i-au schimbat în yuani. Peste tot se plătește doar cu Alipay sau cu Wechat, tocmai pentru ca statul să poată controla toate plățile. Conform articolului publicat pe 6 septembrie 2023 în Cash & Treasury Management, „China este aproape o societate fără numerar, cu 434 de trilioane de dolari SUA fiind volumul anual de tranzacții electronice din China și peste 80% din tranzacțiile zilnice de consum fiind efectuate prin platforme mobile, conform unui raport al companiei chineze de plată cu cardul UnionPay”, iar din 2023 sigur procentajul a mai crescut, iar primatele „suveraniste” aplaudă China, dar hulesc Suedia că vrea să limiteze tranzacțiile cu numerar. Poate că-n aeroport poți scoate bani de la ATM cu cardul VISA, însă eu n-am încercat, iar prin oraș, pur și simplu, n-am văzut ATM-uri deloc.
ÎNȘELĂTORII
Pe lângă faptul că în China se vând toate mizeriile inutile, unii se activează atunci când văd că ești străin. În plimbările mele și ale amicului estonian prin centrul vechi, doar de-a lungul unei singure seri, mai mult de trei grupuri de femei ne-au propus să mergem împreună într-un club sau la o terasă să ne simțim bine. Schema este să mergeți împreună, să-și comande lucruri scumpe pe banii tăi, iar apoi să plece. De asemenea, aceste femei au înțelegeri cu respectivele localuri, iar chelnerii îți pot umfla nota de plată etc. Eu n-am văzut acest lucru în Islanda, Danemarca, Suedia, Finlanda sau în Elveția, deci nu pot spune „lasă că este ceva normal”, nu pot să trec cu vederea.
De asemenea, în noaptea în care am stat pe stradă pentru a găsi un taxi, au venit la mine zeci, și fără nicio exagerare, de persoane cu „tuc-tuc”-uri care să-mi propună să mergem la o bere (și femei, și bărbați) sau să merg să-mi facă nu știu ce fete masaj, apoi mă duc ei la hotel. Erau foarte băgăcioși, insistau teribil de enervant. Unul a și coborât la mine să mă întrebe unde vreau să ajung că mă duce el după ce bem o bere-două. Încerca să se uite la mine-n telefon și atunci m-am făcut că-l plesnesc, moment în care acesta a sărit în tuc-tuc și a plecat.
Poliția, în opinia mea, nu-și face treaba, deși știu despre toate aceste înșelăciuni, dar le tăinuiesc. Cumva, cred că gândesc în modul „lasă-i, dă-i dracului de imperialiști, să vadă și ei cum este să fii înșelat”. N-am văzut trei automobile de poliție în afară de cele prezente la evenimentul la care am fost, unde aveau un van de prin 1900 toamna, însă am văzut oameni care erau îmbrăcați la palton și stăteau, efectiv, în intersecțiile importante. Nu știu ce făceau, dar erau acolo. Alții care stăteau în intersecții aveau uniforme, dar nu știu dacă erau din structurile de forță sau erau agenți de pază.
PROGRAMUL DE MUNCĂ ȘI ȘCOALA
După mai multe discuții cu tinerii chinezi lângă care am stat, curios fiind din fire, am aflat că muncitorii lucrează de luni și până sâmbătă (șase zile pe săptămână), însă nu opt ore, așa cum lucrăm noi sau chiar mai puțin, așa cum lucrează nordicii, ci 10 ore este „rația” normală de muncă a chinezilor. Salariul nefiind nu știu cât de mare. Hotelul unde am stat era în zona nouă a orașului Shanghai, loc unde era plin de clădiri de sticlă, de firme de IT și de magazine precum Louis Vuitton, Burberry etc., iar când mergeam la 7-Eleven să-mi iau apă sau ceai de prune (cea mai bună băutură băută de mine în China) vedeam IT-iștii cum ieșeau de la muncă, însă nu la 17:00, ci la 21:00. Nu știu ce program au, însă cu siguranță nu unul de opt ore.
De asemenea, școala este epuizantă în China. De ce zic asta? Păi, ei dau bacalaureatul (Gaokao) din șase discipline, însă trei dintre acestea sunt chineza, matematica și engleza, și chiar și așa, șocant, aproape niciun chinez cu care am vorbit, deși erau studenți sau absolvenți, deci susținuseră bacalaureatul, nu știau engleză bine. Noi avem o probă orală nenorocită, nu putem spune că engleza este o probă serioasă la bacalaureatul nostru. De asemenea, în timpul susținerii Gaokao, guvernul ia măsuri drastice: se închide traficul auto în zonele centrelor de examinare, avioanele sunt deviate sau anulate, lucrările din construcții sunt oprite etc. pentru a nu face gălăgie, pentru a nu perturba elevii care susțin acest examen.
Am fost șocat să aud că, în timp ce în toată lumea civilizată orele încep la 08:00 AM (cu mici excepții la noi, când se fac ore în schimburi) sau chiar la 09:00 AM, în China orele încep la ora 06:00 AM, iar acest lucru mi-a fost zis de către mulți tineri cu care am vorbit. De asemenea, școala este de luni și până sâmbătă. Nu că mi se pare greu pentru acei copii, ci de-a dreptul epuizant. La cât te trezești să poți ajunge la 06:00 AM în sala de clasă? La cât trebuie să te pui să dormi? Este de-a dreptul diabolic ceea ce se întâmplă în China. Conform informațiilor pe care mi le-au zis tinerii cu care m-am împrietenit, copiii chinezi stau în medie 10-12 ore la școală, iar unii pot sta chiar și mai mult. Nu cred că este ceva productiv aici, sincer. În tot acest timp, prin studii s-a dovedit că orele la școală ar trebui să înceapă la 09:00 AM sau chiar 10:00 AM (unul dintre studiile care relevă asta: Is 8:30 a.m. Still Too Early to Start School? A 10:00 a.m. School Start Time Improves Health and Performance of Students Aged 13–16). Înainte să sară cineva să zică „Da, dar uite câte invenții au cercetătorii chinezi și câte rezultate bune au absolvenții chinezi”, vă zic că este normal ca din 1.411.000.000 să ai toate acele vârfuri care, la cum este școala lor construită, sunt chiar puține. Și cu toate acestea, văd mulți „suveraniști” care zic că așa ar trebui să fim și noi, asta în condițiile în care Finlanda nu are vârfuri, dar are o societate medie, ceea ce face ca acea societate să funcționeze foarte bine și să fie, în comparație cu noi, cu cel puțin 50 de ani înainte.
Deși fac atâta școală, persoanele lângă care am stat eu nici măcar nu știau că țara lor, China, se învecinează în Nord cu Rusia. Am dus muncă de convingere pentru a-i face să creadă acest aspect, ajutându-mă inclusiv de Google Maps pentru a le arăta asta. Am fost puțin șocat să văd că nu știu multe despre Europa, iar despre România absolut nimic. Unii dintre ei nici măcar nu mai auziseră de România până atunci. De asemenea, nu prea știu nimic, or lumea evită să vorbească, despre ceea ce s-a întâmplat în Piața Tiananmen în 1989.
INFRASTRUCTURA
Da, au infrastructură (mormane de beton), însă cu ce costuri și cu ce grad de dezumanizare a oamenilor care trăiesc acolo? Unde am stat eu erau, la ceva distanță, blocuri cu 40 sau 50 de etaje, iar printre aceste blocuri treceau linii de înaltă tensiune. Ce fel de om mai ești tu dacă stai într-o cutie de chibrituri cu două-trei geamuri la etajul 30, 40 sau chiar 50? Cum vezi tu viața de acolo? Cum simți poluarea de acolo? Cât de deprimant este când nu funcționează liftul sau când se ia curentul?
De asemenea, lângă hotelul în care am stat se intersectau patru sau cinci autostrăzi, unele trecând pe lângă geamurile unor apartamente, fără prea multe panouri „fonoabsorbante”, uneori fără niciunul. Cum credeți că este calitatea vieții acelor oameni? Or fi ei fericiți sau triști? Autostrăzi care trec unele peste altele prin oraș, astfel făcând din acesta o distopie care, în opinia mea, nu poate fi dată ca exemplu pozitiv, ci doar ca exemplu negativ. Un exemplu pozitiv în ceea ce privește infrastructura poate fi Copenhaga sau chiar Amsterdam.
Eu n-am văzut în Shanghai, însă am văzut în alte orașe chinezești că sunt trenuri care trec prin blocurile în care locuiesc cetățeni. Voi știți cum se simte într-o casă de lângă calea ferată când trece trenul? Ei, și asta în condițiile în care, în România casa trebuie să fie la cel puțin șase sau 12 metri de calea ferată. Cum credeți că se simte acel tren când trece prin parterul sau prin etajul 10 al unui bloc? Este de-a dreptul diabolic să gândești că poți face asta, apoi s-o mai și pui în aplicare.
Toate luminile arhitecturale ale clădirilor se sting la 22:00, deci dacă mergi la 22:01 să vezi și tu Shanghai Tower plimbându-te cu iubita (sau cu fata pe care ai întâlnit-o) pe malul râului Huangpu, o faci degeaba, că nicio clădire nu mai este iluminată arhitectural. Ar fi și greu să mai fie atâta timp cât oamenii dorm la ora aia, că a doua zi sunt la muncă sau la școală cu noaptea-n cap.
SOCIETATE ȘI TRAFIC
În toate aceste zile cât am stat în China am mers foarte mult pe jos. Mulți dintre localnici nu sunt atenți pe unde merg și se bagă în tine sau te calcă, și toate acestea fără să-și prezinte scuze sau ceva. Este o întreagă aventură să traversezi strada, chiar pe trecerea de pietoni, că fiind mulți, se circulă foarte, foarte haotic, deși au nenumărate autostrăzi chiar și prin oraș. Cumva, bicicliștii și scuteriștii merg pe stradă, pe un soi de bandă specială între stradă și trotuar, dar și pe trotuar. Nu sunt atenți, stau cu ochii în telefoane până și când sunt pe scuter. De cel puțin 5 ori era să fiu luat din plin pe trecerea de pietoni, asta în condițiile în care eram mulți pe trecere și aveam verde. Mulți fac slalom printre pietoni, ceea ce este al dracului de enervant.
Majoritatea pietonilor, nu că se uită pe telefon în timp ce se deplasează pe trotuar, însă o parte dintre ei stă cu telefonul la 20 cm de față. Nu mai ai cum să vezi nimic în jur dacă tu stai cu telefonul la 20 cm de față. Există o obsesie pentru ceea ce se întâmplă pe internet, sunt doar cu ochii în telefoane.
În toate călătoriile mele cu metroul am văzut zeci de cupluri care, în timp ce stăteau în metrou, nu se țineau de mână, nu vorbeau și nici măcar nu se uitau unul la celălalt, ci stăteau cu telefonul la 20 cm de față și scroll-au nonstop pe Douyin, Wechat sau se uitau la live-uri pe BiliBili sau Huya. Mai toți se uitau la clipuri cu sunet fără să utilizeze căști, ceea ce făceau un coșmar dintr-o călătorie cu metroul.
De asemenea, am fost șocat să văd că la evenimentul la care am fost nu puteam merge la baie pentru că mulți stăteau pe WC și scroll-au pe internet, făcând confuzie între statul pe WC acasă și statul pe WC în public, unde mai sunt și alți oameni care vor să folosească acel WC și, preferabil, cât mai repede.
Sunt atât de maniaci cu internetul și cu statul cu ochii în telefoane încât aproape toți au baterii externe și cabluri de încărcare după ei și, cel mai șocant, în foarte multe băi, în lateralul WC-ului, există prize în care își pot încărca telefoanele. Acest lucru m-a șocat, însă mi-a arătat, de fapt, dimensiunea problemei.
Aud multe persoane care spun că societatea chinezească este evoluată etc. Dacă asta înțelegem noi prin evoluție, sincer, mai bine mă mut în munți și trăiesc ca un pustnic, fără să mai am contact cu civilizația. China este o țară a contrastelor, o distopie în care n-aș vrea să trăiască nici cel mai mare dușman al meu. Partidul, deși comunist, și-a dat seama că trebuie să le dea oamenilor branduri scumpe, internet (dar controlat), produse capitaliste, puțină libertate de a vizita alte țări, iar așa îi va ține captivi la nesfârșit, fără să se revolte, deși ei nu au libertate. Chiar dacă sistemul de credite sociale pare o invenție diabolică, nu pare că-i deranjează prea mult. De fapt, și dacă-i deranjează, cred că acum este degeaba, că nu știu dacă mai pot schimba ceva.
HOTELUL
Condițiile de la hotel au fost formidabile, cred că nu de mult timp funcționa, probabil din 2023. Hotelul este de 5 stele și am dat aproximativ 4500 de lei pentru 5 nopți de cazare, însă a meritat totul. Camera a fost impecabilă, am avut ditamai camera, cu birou, baie cu cadă și cu duș separat, iar WC-ul separat, să nu cumva să stai unul după celălalt dacă vrei să-ți faci duș și este cineva la WC. În fiecare zi mi-au fost aranjate lucrurile în cameră și, dacă aveam un ambalaj care nu era pus la gunoi, n-a umblat să-l ia. Ceea ce mi se pare formidabil. De asemenea, după două sau trei zile mi-a fost schimbată lenjeria, zilnic curățat dușul etc. Micul dejun, deși l-am plătit pentru fiecare zi, l-am luat doar într-o dimineață, însă luxul și varietatea de fructe m-au uimit. Toate aceste lucruri bune, combinate cu un personal bine intenționat și cu faptul că eram la două-trei minute de arena unde s-a ținut evenimentul, m-au impresionat.
Într-adevăr, nu toate persoanele din hotel știau engleză bine, însă întotdeauna era o persoană la recepție care să știe engleză cât de cât, te înțelegeai cu ea. N-am văzut niciun bărbat care să facă parte din personal, am văzut doar doamne sau domnișoare, cu excepția celui de la intrarea hotelului. De fiecare dată când am avut nevoie de taxi, era o domnișoară care-mi comanda de pe telefonul ei, iar la final, în ultima seară, i-am luat o ciocolată drept răsplată pentru gestul ei. Dacă cumva m-aș întoarce în Shanghai, cu siguranță aș sta tot acolo.
Videoclip cu prezentarea camerei.
MONEDA LOR ȘI BANCNOTELE
Conform Băncii Populare a Chinei, în China sunt în circulație șase bancnote, după cum urmează: 1 yuan (actualizat în 2019), 5 yuani (actualizat în 2020), 10 yuani (actualizat în 2019), 20 yuani (actualizat în 2019), 50 yuani (actualizat în 2019) și 100 yuani (actualizat în 2015). La data de 11 decembrie 2024, 1 yuan (CNY) = 0,65 lei (RON), deci sensibil mai mic decât coroana daneză (DKK). Eu, din toate aceste bancnote, le am pe cele de 1 yuan (ediția din 1999), 5 yuani (ediția din 2020), 10 yuani (ediția din 2019) și 50 de yuani (ediția din 2019), deci îmi lipsesc bancnotele de 20 și 100 de yuani, pe care sper să le pot achiziționa de la o bancă din România sau de altundeva, căci nu știu dacă și când voi mai avea șansa să revin în Republica Populară Chineză. Evident că pe toate bancnotele se regăsește portretul lui Mao Zedong.
SISTEMUL DE CREDITE SOCIALE
Acest sistem este perfecționarea dictaturii prin tăierea drepturilor indivizilor dacă nu se comportă așa cum vrea orânduirea. Există o carte foarte bună care abordează acest subiect, autorul acesteia a locuit în China mai mult de 15 ani și s-a întâlnit cu foarte multe persoane pe care le-a intervievat cu privire la acest sistem de credite sociale. Toți dictatorii visează la un astfel de sistem, căci oamenii nu mai au nicio scăpare din el. Dacă doriți să citiți despre ceea ce se întâmplă în China încă de câțiva ani, citiți cartea „Noua dictatură – Supravegherea digitală ca politică de stat în China” de Kai Strittmatter. „Jurnalistul și scriitorul german Kai Strittmatter a făcut studii de sinologie la München, la Xi’an (Republica Populară Chineză) și la Taipei (Taiwan). Din 1997 este corespondent al ziarului Süddeutsche Zeitung: în primii 8 ani, în China, apoi între 2005 și 2012 în Turcia, iar din 2012 din nou la Beijing”, conform Humanitas.
De asemenea, dacă doriți să vă documentați pe subiect, puteți viziona filmul „Dragonfly Eyes-Qing Ting Zhi Yan 2017 Mandarin”, descrierea acestuia fiind „Fiecare dintre noi este surprins de camere de supraveghere, în medie, de 300 de ori pe zi. Acești «ochi» atotvăzători observă o tânără pe nume Qing Ting (numele ei înseamnă «Libelula») în timp ce părăsește templul budist unde s-a pregătit pentru a deveni călugăriță și se întoarce în lumea seculară, obținând un loc de muncă într-o fermă de lactate foarte mecanizată. Ke Fan, un tehnician care lucrează la fermă, se îndrăgostește de ea și încalcă legea în încercarea de a-i face pe plac. La eliberarea sa din închisoare, Ke Fan o caută din nou pe Qing Ting, fără succes – până când ajunge să creadă că ea s-a reinventat ca celebritatea online Xiao Xiao. Dar Xiao Xiao cade de pe piedestalul ei, iar Ke Fan se hotărăște să se reinventeze ca Qing Ting”, conform lui Tony Rayns.
Tot filmul a fost realizat utilizând doar imagini video capturate de către camerele de luat vederi montate de guvernul chinez, la care poți avea acces pe internet, uneori gratis sau contra cost. Guvernul chinez a montat sute de milioane de camere de luat vederi care pot procesa imaginea cu inteligența artificială, astfel încât pot identifica cine este persoana X de pe stradă sau, cum scrie în cartea lui Kai Strittmatter, pot identifica când o persoană are un mers sau un comportament anormal și anunță autoritățile cu privire la el. Acesta este doar un exemplu șocant cu ceea ce se întâmplă acum în China.
Kai Strittmatter scria în cartea lui că într-un singur an, din cauza sistemului de credite sociale, peste 2.500.000 de chinezi au pierdut dreptul de a zbura cu avionul, iar „pedepsele” pot fi și mai grave, continuând cu pierderea dreptului de a merge cu trenurile de mare viteză, pierderea dreptului de a călători în China sau în altă țară etc.
Astea Ziind Fise, data viitoare când mai spuneți că vă place un anumit sistem sau direcția în care merge societatea dintr-o țară anume, puneți-vă întrebarea „Oare câte știu despre respectiva țară?”, apoi veți vedea dacă sunteți în măsură să vorbiți despre aceasta sau nu. Am fost eu în China pentru a nu trebui să mergeți voi și v-am prezentat lucrurile așa cum sunt, însă concluziile îmi aparțin, sunt subiectiv în privința lor. Nu aș dori nici măcar celui mai mare dușman să trăiască într-o asemenea distopie, de aceea sunt de părere că ceea ce se petrece în China este de-a dreptul diabolic. Cât de fericiți trebuie să fim că locuim în România, respectiv, în Europa și că, așa șubredă cum este ea, trăim într-o democrație.
