Ieri, undeva după masă, m-am aflat în Pitești. Urma să plec spre București la ora 19:04, când trebuia să ajungă în gara din Pitești un tren RE (Regio-Expres) ce venea din Craiova.

Mi-am luat bilet on-line și așteptam trenul. Pe la ora 18:40, în megafoanele din gară a fost redat mesajul „Stimați călători, trenul Regio-Expres 9038, operat de CFR Călători, din direcția Craiova, Piatra Olt, Slatina, Costești, cu plecare în direcția Titu, Chitila, București Nord, are o întârziere de aproximativ 30 minute. Vă rugăm să ne scuzați pentru disconfortul creat și vă mulțumim pentru înțelegere” – moment în care începeam să-mi plâng de milă. Eram „destul de foarte” obosit și voiam doar să ajung acasă și să mă întind în pat.

Plictiseală mare-n gara din Pitești. Magazinele erau închise, sala de așteptare era plină, prin urmare, m-am fixat pe un hol și așteptam să treacă eternele 50 de minute. După vreo 30-40 de minute a fost redat același mesaj, doar că cele 30 de minute erau 50. Deja mă dureau picioarele, îmi dispăruse cheful de viață și nu mai aveam nervi să mă consum. Am căutat o priză, am găsit una la capătul unui hol, și am început să-mi fac de lucru cu telefonul.

După aproximativ 20 de minute, megafoanele au anunțat același mesaj, de două ori, doar că era vorba despre 64 de minute, nu de 50. Practic, trenul urma să ajungă în gară la 20:00, deoarece avea oprire 10 minute. Pe la 19:55 am coborât pe peron, crezând că trenul urmează să ajungă, în megafoane nemaifiind anunțată altă întârziere. Afară era destul de frig, undeva la 4°C sau mai puțin de atât, însoțite de bătaia vântului.

Am stat în frig cinci minute, trenul nu se vedea niciunde. După alte 10 minute, în cealaltă parte a peronului, în partea opusă, oprește o „săgeată”. Știind că are întârziere, m-am grăbit să-l prind. M-am grăbit degeaba, eu n-am știut că urma să mai stea încă 20 de minute în gară, deși avea deja o întârziere de peste 70 de minute. Am intrat, iar la intrare am văzut că mai mult de jumătate din vagon nu era luminată. Luminile funcționau doar în partea de vagon unde era clasa I, iar în cealaltă parte nimic. M-am așezat acolo, în întuneric, și am așteptat să plece. În tren era un domn care, cel mai probabil, se încălzise de la niște alcool. Da, doar de la niște alcool, căci în vagon nu era căldură.

Da, CFR a decis că un vagon „Desiro”, care nu permite trecerea dintr-un vagon în altul, trebuie să ajungă la București, fiind plin cu călători, fără ca acesta să fie iluminat și încălzit. La început am început să facem haz de necaz de problemele apărute, apoi problemele, cu trecerea timpului, au devenit tot mai frustrante. În gara din Pitești, pe toată perioada staționării, undeva la 20 de minute, mecanicul de locomotivă alerga de la un capăt la altul, dându-se peste cap, pentru a remedia erorile apărute. Voia să plece, iar trenul se oprea brusc. În fine, cumva-cumva, mecanicul a reușit să-l urnească. În Titu, gară în care am stat mai mult decât trebuia, un tânăr a rămas blocat în vagon, ușile nemaiputând fi deschise, probabil, tot din cauza unei defecțiuni. Șeful de tren țipa la călătorii de pe peron să-i spună mecanicului să dea comandă de deschidere a ușilor, însă nu mecanicul era de vină, ci apăruseră erori și în ceea ce privește această funcție. Între timp, tânărul care voia să coboare la Titu vorbea la telefon și trăgea de uși ca să le deschidă prin forță. Nicio poveste. După vreo cinci minute, timp în care mecanicul de locomotivă alerga dintr-o parte în alta a trenului, s-au putut deschide ușile. Tânărul a coborât, iar de pe peron, escortat de doi polițiști, un domn a fost ajutat să urce în tren.

Domnul cu pricina, în urma imaginii pe care o afișa și în urma mirosului pe care-l emana, cred că era un om al străzii. La urcare, unul dintre polițiștii care-l escortau i-a spus „Vezi să nu deschizi sticla de Săniuța până ajungi că nu știu ce fac cu tine”. În tot acest timp, domnul care era deja agitat când am urcat eu, striga la șeful de tren că el face urât dacă pierde trenul de Suceava (ceea ce s-a și întâmplat) și, în același timp, fuma în tren. Nu i-am spus nimic, l-am lăsat în plata Domnului. Între timp, a sunat la 112, a sunat la poliția TF și s-a plâns că CFR ne-a lăsat în frig și fără iluminat în vagon. De parcă cei de la 112 sau poliția TF puteau face ceva cu adevărat.

După alte certuri între acesta și șeful de tren, lucrurile s-au liniștit când angajatul CFR a plecat de lângă noi. Domnul guraliv căuta disperat o brichetă ca să-și aprindă țigara, asta în timp ce trenul era în mers, și m-a întrebat dacă am eu una. Eu i-am zis că nu, în timp ce am scos bricheta din ghiozdan și am aprins-o, evident, neaprinzându-i țigara, apoi i-am replicat că eu nu sunt dispus să-i mai suport și lui nesimțirea și l-am rugat să nu mai fumeze în tren, apoi am băgat bricheta la locul ei. Lângă mine mai erau doi tineri, unul spunea că pleacă în Danemarca, iar celălalt plecase în permisie pentru trei săptămâni. Între timp, domnul care părea om al străzii ne-a rugat să-l ajutăm când va coborî, că are plasa grea. Ne-a spus unde ar trebui să coboare și, în același timp, ne-a întins doi lei. L-am întrebat ce vrea să facă cu acei bani, iar dânsul mi-a spus că ni-i dă pentru că-l vom ajuta să coboare. I-am replicat că nu este cazul, că trebuie să-și bage banii în buzunar, că el are mai mare nevoie decât noi de ei și, de asemenea, că-l ajutăm din dorința de a ajuta, nu pentru bani. Am ajuns la stația cu pricina, i-am iluminat peronul cu lanterna de la telefon, l-am ajutat să coboare și i-am dat plasa. Când a coborât, impiegatul CFR a exclamat „Uite, mă, că mi-a ajuns prietenul. Ce faci, prietene?”, acesta i-a replicat ceva, apoi a plecat spre sala de așteptare a gării, moment în care impiegatul i-a spus că „trebuie să facem economie, în seara asta te las pe întuneric”, apoi ușile s-au închis și trenul a plecat. În vagon mirosea a hoit, tocmai de la domnul care coborâse cu câteva momente în urmă, însă n-aveam ce face sau unde să ne mutăm.

La un moment dat, o domnișoară ce se făcuse „covrig” din cauza frigului, l-a întrebat pe șeful de tren „Eu ce fac dacă nu prind legătura de Iași, stau în gară?”, la care șeful de tren i-a replicat că „Nu, nu stai în gară. Stai în sala de așteptare.” – puțin umor nu strică, nu?! În fine, fiind multe persoane care aveau legătură la trenul de Iași, tren care trebuia să plece la 22:50, șeful de tren a sunat la București ca cei de acolo să nu permită trenului să plece până nu ajunge trenul în care eram noi. Zis și făcut. La trenul de Iași au fost adăugate 15 minute de întârziere, apoi 30 de minute. În tren era atât de frig încât ieșea abur în timp ce vorbeam. Era atât de frig încât geamurile erau aburite și nu puteam să vedem prin ele. Afară, în timp ce ne apropiam de București, era tot mai multă ceață. În fine, am ajuns în București cu doar 111 minute întârziere. Trebuia să fiu fericit, nu? I-am lăsat să coboare pe cei pe care-i aștepta trenul de Iași, apoi am coborât și eu, ultimul.

Acum, când mă uit în urmă, nu mi se mai pare atât de grav ce s-a întâmplat ieri, însă este destul de grav. În 10 ani de mers cu trenul și în peste 3-400.000 de kilometri parcurși cu acest mijloc de locomoție, n-am simțit niciodată o frustrare mai mare sau o mai mare lipsă de interes a CFR Călători față de pasagerii care aleg să se deplaseze cu trenul. Am ajuns înghețat în gară. Acela a fost momentul când am simțit că în gara din București este mai cald decât în tren, deși porțiunea respectivă are doar acoperiș, nu și pereți. Am ajuns cu dureri în gât și cu picioarele înghețate, cum nici dacă aș fi stat în frig nu mi s-ar fi întâmplat la fel. Drept urmare, având în vedere bătaia de joc a CFR Călători față de pasagerii lor, mă gândesc serios să-i acționez în instanță. Nu cred că noi, cei care am călătorit ieri cu acel tren, suntem nevoiți să suportăm mizeria acestei companii care, colac peste pupăză, mai este și de stat.

Veți spune că puteam să cobor și să aștept alt tren. Da, doar că alt tren mai trecea pe acolo numai dimineața următoare, iar taxiul este destul de scump din Pitești. Dar da, dacă aș fi ANPC, aș dispune ca atunci când orice companie de transport își tratează astfel pasagerii, aceștia să aibă dreptul să se deplaseze cu taxiul pe ruta respectivă, iar cursa să le fie decontată de către compania cu pricina. Cu ce sunt eu vinovat, fiind un simplu călător, că un management defectuos generează astfel de probleme? Și nu, nu este doar despre călători. Este vorba și despre onoarea și stima de sine a angajaților acestei companii. Cum s-a simțit acel mecanic de locomotivă care a trebuit să alerge, timp de peste 20-30 de minute, dintr-un capăt al altuia al trenului ca să repare defecțiunile apărute în timpul călătoriei? Cum s-a simțit șeful de tren, când trebuia să verifice biletele, și nu numai, când oamenii își vărsau frustrarea pe el și îl jigneau? Cred că deloc plăcut, însă pe cei din conducerea CFR Călători nu-i înduioșează astfel de povești. Pe ei îi interesează doar să-și ia salariile și să devalizeze, după cum vedem cu toții, o companie care a rămas undeva în anii ’90.

Acum două săptămâni, pe distanța Oradea-Arad, conducerea CFR Călători a permis ca un motor de tip MALAXA să asigure respectiva rută. 121 de kilometri am stat într-un coteț din 1940, care atunci putea fi considerat performant, în care mi-am petrecut trei ore și ceva din viață. Trei ore și ceva pentru 121 de km, într-un tren care ar mai trebui să existe doar la muzeu. Scaunele erau din plastic, iar în băi, dacă pot fi numite așa, era un miros insuportabil. M-a mâncat pielea pe toată perioada călătoriei și încă trei zile de la acel moment. Pentru toate acestea, pentru toată această bătaie de joc, voi sesiza ANPC.

Astea Ziind Fise, luați atitudine de fiecare dată când considerați că o instituție sau o companie își bate joc de voi, însă nu vă vărsați nervii și frustrările pe persoanele care doar duc la îndeplinire niște ordine cretine, ci pe cei care le dau aceste ordine.