Acum mai bine de 10 ani mergeam să mă înscriu la liceu. Îmi aduc aminte, de parcă ar fi fost azi, că am mers cu tata, eu neștiind unde se află liceul la care urma să mă înscriu. Aveam un prieten care era elevul respectivului liceu, mi-a povestit ce profil urmează el, mi-a explicat pentru ce pot opta, experiența prin care el trecuse ajutându-mă mult.

În școala generală, după ce m-am mutat la altă școală, după încheierea primului semestru al clasei a V-a, aveam rezultate chiar lăudabile, la materiile importante având note mari în teze și în celelalte forme de evaluare. Asta până când mama a fost nevoită să plece în străinătate, atunci s-a schimbat ceva în viața mea, în rău. Acest „rău” nu se exprima în situație materială deficitară, dimpotrivă, situația materială se îmbunătățise odată cu plecarea mamei, însă modul în care alegeam să soluționez anumite acțiuni era unul nepotrivit pentru mine, cel puțin, dacă nu chiar distructiv.

Prin clasa a VII-a, după plecarea mamei, am început să chiulesc de la școală. Nu făceam nimic util în acel timp, însă așa voiam eu să mă „răzbun” – nu știu pe cine sau pe ce – pentru că a fost nevoită să plece la 2000 km depărtare de casă și, implicit, de mine. Până atunci mă înțelegeam foarte bine cu doamna directoare a scolii în care eram elev, dânsa fiindu-mi profesoară de matematică. Din copilul destul de activ și implicat, Pavel – căci doamna directoare mi-a spus mereu așa – devenise un elev care evita orele de matematică, ore care erau, de fiecare dată, „la prima oră”, și frecventa doar orele la care acesta putea „să se distreze”, orele „lejere”.

Prin semestrul al II-lea mă aflam deja în pragul exmatriculării, firește, din cauza absențelor. Tata, frații și doamna dirigintă au încercat să mă convingă, prin diferite metode, să nu mai lipsesc, însă n-au reușit, pe termen lung, nimic. După o discuție pe care am avut-o cu doamna directoare, într-o zi în care m-a prins în curtea școlii, am mers zilnic la școală, fără să mai lipsesc nici măcar o oră. Nu contează ce am discutat, ci contează rezultatul, care era benefic pentru toți, mai ales pentru mine.

A trecut respectivul an, an pe care nu l-am absolvit cu cele mai îmbucurătoare rezultate, apoi a venit clasa a VIII-a, un prag pentru toți copiii care au susținut Evaluarea Națională, căci au fost și ani în care admiterea la liceu se  realiza în alte moduri. Evaluarea Națională m-a prins într-o perioadă foarte grea. Făcusem accident cu bicicleta, iar în urma acestuia mi-am fracturat (rupt) clavicula de la mâna stângă. Stătusem destul de mult în spital, eram cu mâna imobilizată, nici măcar n-o puteam mișca. La proba de la matematică știu c-am rugat supraveghetorul să mă ajute (să-mi țină liniarul după cum îi spun eu, urmând ca eu să trag liniile a. î. să desenez figurile cerute), însă acesta n-a vrut s-o facă. N-am vrut să nu mă prezint la evaluare, deși nu eram apt pentru a face asta, pentru că-mi era frică că nu mai pot intra la liceu, iar eu nu puteam concepe că pot pierde un an din acest motiv. Nu că acum aș scrie frumos, însă atunci, la acea evaluare, am scris într-un mod în care nu cred că a putut cineva descifra ceea ce pusesem eu pe foi; îmi fugea foaia de sub mână, eu neavând cu ce s-o țin. Rezultatul a fost pe măsură. Am luat niște note catastrofale, sub 4 la matematică, iar la limba română am luat 5,70. Cu media la Evaluarea Națională 4,72 (da, deși poate pare o notă imposibil de mică) și cu media claselor V-VIII (cu toate acele absențe și carențe pe care le aveam în ceea ce privește materia parcursă) 7,35, însumând și apoi împărțind aceste două medii la doi, am obținut media de admitere 6,03, astfel situându-mă pe locul 3814 dintr-un număr total de 4451 de elevi (în județul Arad) – o medie cu care nimeni nu s-ar putea mândri, o medie pe care sunt convins că n-o meritam, însă lucrurile s-au petrecut a. î. am fost nevoit să depășesc niște obstacole care, la acea vârstă, erau imense.

Am fost admis la Colegiul Tehnic „Aurel Vlaicu”, filieră tehnologică, profil mecanic, specializarea Tehnician Proiectant CAD – intensiv engleză. Era tot ceea ce-mi dorisem, eu având o înclinație spre tehnic încă de mic, de când reparam sau stricam – încercând să văd componența respectivului dispozitiv, prin demontarea și montarea acestuia – lucrurile care mă înconjurau (prize, întrerupătoare, dispozitive de redat muzică etc). În primul an de liceu am fost undeva pe la 32 sau 34 în clasă. Dacă-mi aduc aminte bine, aveam șapte colege, șapte fete, însă majoritatea dintre acestea a „dispărut” repede din clasa noastră – s-au transferat sau au repetat clasa. Am avut colegi care au fost admiși, chiar în clasă cu mine, având media sub 5. Unii dintre colegii mei nici măcar nu știau tot alfabetul, rețineți.

În clasa a X-a, după o „scindare” a clasei, la specializarea noastră au mai rămas doar cei mai buni sau cei care promiteau a fi copii relativ serioși, astfel am rămas 16, ulterior alăturându-se un coleg care repeta clasa a X-a. Au trecut anii, cu toții ne-am pregătit – mai bine sau mai puțin bine – iar la sesiunea de bacalaureat din vară am promovat, dacă nu mă înșel, peste jumătate, noi fiind 17 în clasă. În anumiți ani, tot în liceul în care eu am fost elev, nici măcar doi sau trei n-au luat bacalaureatul, la fel și după ce am absolvit eu. Pregătirea am făcut-o, deși eram la un liceu „slab cotat”, cu unii dintre cei mai buni profesori din oraș, anume: limba română – doamna profesoară este, în acest moment, la „Ghiba Birta”; matematică – la acel moment, doamna profesoară (cu care am făcut până în clasa a X-a) era tot la „Ghiba Birta”; fizică – domnul profesor era/și este la „Moise Nicoară”; engleză – doamna profesoară era și la „Moise Nicoară”; geografie – doamna profesoară este, în prezent, la „Dimitrie Țichindeal”, iar lista poate continua. Prin urmare, deși liceul respectiv era văzut „cu  ochi răi” și rata de promovabilitate la bacalaureat era una scăzută, cadrele didactice erau unele dintre cele mai bune din oraș, dacă ne luăm după liceele în care acestea își desfășurau sau își desfășoară activitatea.

De unde vine/venea rușinoasa promovabilitate de la bacalaureat? Păi, este simplu, vă spun eu. Tocmai v-am spus că unii colegi din clasa mea (în clasa a IX-a) nici măcar nu știau alfabetul, alții nu știau cum să-și scrie numele pe o foaie. Acestea nu sunt povești, ci fapte. Iar acum aș dori să vin cu următoarele întrebări: ce căutau acești copii la liceu? De ce nu erau la profesională? Vă spun eu: 1. pentru că acei elevi erau admiși în clase de liceu deși aveau SUB media 5 (oare de ce?); 2. pentru că în concepția părinților și în cea a copiilor, care repetă – de regulă – ceea ce văd la părinții  lor, nu puteau fi elevi la profesională, pentru că „ce zice, mamă, lumea când aude că ai intrat doar la profesională?”. Este o problemă a societății în care trăim, că societatea privește „ciudat” elevii care urmează o școală de meserii, iar asta este o problemă. România are nevoie de muncitori calificați, are nevoie de absolvenți ai acestor școli, altfel ne va costa 500 de lei schimbarea unei prize, 500 de lei montarea unei baterii la duș ș.a.m.d. La fel, România are nevoie de absolvenți ai liceelor tehnice/tehnologice, căci nu putem avea doar absolvenți de științe umaniste, nu putem avea, cu părere de rău, doar absolvenți de științe sociale.

În timp ce clasele de la liceele tehnice/tehnologice scad în număr, cele de la liceele umaniste cresc sau, în cel mai rău caz, acestea rămân la același număr, deși poate a scăzut numărul elevilor care au susținut Evaluarea Națională. Aceasta este o anomalie destul de „incorectă”, dacă pot spune așa, că nu înțeleg de ce se iau aceste decizii. Oare se iau aceste decizii pentru a nu rămâne cadrele didactice de la respectivele licee, aproape toate aceste licee fiind foarte influente, fără ore? Poate că este așa, însă nu putem fi siguri. De un singur lucru putem fi siguri, acesta fiind faptul că liceele tehnice/tehnologice din Arad sunt, direct sau indirect, puse la zid. De ce spun asta? Păi, Consiliul Local Arad tot încearcă să comaseze trei licee tehnice/tehnologice. Inițiatorii proiectului, în frunte cu primarul Aradului, invocă criteriile academice, respectiv slaba promovabilitate la bacalaureat.

Domnilor aleși locali, cum puteți invoca criteriul promovabilității la bacalaureat în condițiile în care la unele dintre respectivele licee elevii sunt admiși – la liceu, nu la profesională – cu medii, în unele cazuri, sub 4 (patru)? Nu de alta, dar sunt curios cum ar putea un profesor să facă un elev să ajungă la minimum șase, cât este nevoie – ca medie – pentru a promova bacalaureatul, dacă el nu este interesat de școală. Motivele sunt multiple, nu sunt doar elevii de vină. Sunt și profesorii vinovați, însă și părinții acestor elevi. Știm cu toții, cei care am absolvit licee tehnice/tehnologice, că mulți dinte absolvenții de liceu nu se înscriu la sesiunea de bacalaureat din vară, aceștia urmând să se înscrie în toamnă. De ce se întâmplă asta? Elevii respectivi sunt elevi de note sub cinci la materiile considerate importante (limba română, matematică, fizică, chimie), neavând șanse reale să promoveze respectivul semestru și, ca un compromis, are loc această înțelegere dintre cadrul didactic de la clasă și respectivii elevi. Elevul nu se înscrie la bacalaureat în vară, profesorul îl trece, deși elevul nu este de minimum 5, tocmai pentru a „nu scădea” rata de promovabilitate a liceului – un fel de „ne ascundem după deget” sau „ascundem gunoiul sub preș”.

Sistemul educațional din România are mari probleme, acesta fiind desconsiderat de către toate partidele care au fost la guvernare, prin bugetul mic pe care acestea îl acordă educației. Consider că lipsa de pregătire a cadrelor didactice și subfinanțarea sunt două probleme majore ale învățământului, iar acestea nu se pot soluționa singure. Consider că există mai multe soluții de a soluționa problemele învățământului tehnic/tehnologic preuniversitar, însă unele sunt aplicabile pe termen scurt, iar pentru altele vor trebui să mai treacă foarte mulți ani până când pot fi soluționate, măcar parțial, căci este imposibil ca acestea să fie soluționate în totalitate.

Soluții pe termen scurt:

• în  condițiile scăderii numărului elevilor care promovează Evaluarea Națională, nu se va scădea numărul de clase doar de la liceele tehnice/tehnologice, ci de la toate liceele, proporțional, chit că cele umaniste au performanțe super uimitoare, intergalactice; fiind nevoie și de tehnicieni, nu doar de filosofi sau de pedagogi care nu profesează în domeniu ș.a.m.d.;
• media minimă de admitere într-o clasă de liceu ar trebui să fie minimum cinci, chiar șase, mai ales dacă vrem performanță – parcă șase este și limita de la bacalaureat, chiar și de la examenul de licență; astfel nu vom mai găsi absolvenți de liceu care nu știu să socotească sau care nu știu să vorbească – ce să mai vorbim despre analfabetismul funcțional?! – n-are rost;
• motivarea elevilor cu medii sub pragul de admitere într-o clasă de liceu să opteze pentru școlile profesionale (cu burse consistente) sau pentru învățământul liceal seral – mulți le-au făcut și s-au realizat în viață, n-au murit „de rușine” că au optat pentru una dintre aceste forme de învățământ;

Soluții pe termen lung:

• încurajarea elevilor, prin măsuri concrete, încă de la vârste fragede (clasa a IV-a sau a V-a) să-și descopere pasiunile, aceste lucruri putând fi făcute prin tot felul de teste sau activități desfășurate cu și pentru aceștia; aceste activități de pot desfășura în cadrul instituțiilor școlare, funcționând precum niște „cluburi” (de pictură, de sculptură ș.a.m.d.);
• revizuirea conținutului tuturor materiilor și „confruntarea” programei școlare cu realitatea actuală, conform standardelor secolului în care trăim, nu conform standardelor secolelor XIX sau XX;
• formarea cadrelor didactice care predau elevilor (în special a cadrelor didactice care predau la clasele V-VIII, căci majoritatea carențelor elevilor aici își au rădăcinile) și motivarea acestora să fie implicate în activitatea pe care o desfășoară – dezvoltarea relației profesor-elev;
• acceptarea ideii de a lăsa elevi repetenți încă din clasa a V-a, dacă cadrele didactice consideră că au făcut toate eforturile în sensul transmiterii informațiilor și în educarea acestora, iar aceștia nu dezvoltă interes pentru activitățile didactice – aceste lucruri nu se prea întâmplă în prezent, deși există și cazuri izolate;
• dezvoltarea învățământului tehnic/tehnologic preuniversitar – acesta, pe alocuri, n-a mai beneficiat de dotări încă de prin anii ’90, ceea ce este trist.

În liceu mi-am dezvoltat spiritul critic, unele cadre didactice încurajând elevii să-și exprime opiniile și să critice anumite acțiuni care nu ni se păreau corecte. Tot în liceu, cu ajutorul acelorași cadre didactice pe care le-am menționat anterior, am învățat și mi-am desfășurat activitatea a. î. să pot să promovez bacalaureatul cu o notă suficientă pentru a fi admis la facultatea pe care mi-am dorit s-o urmez încă din clasa a X-a. Tot în liceu mi-am dezvoltat și dorința de a face voluntariat, fiind implicat în mai multe proiecte de voluntariat pe parcursul acestuia. Ca urmare a dezvoltării acestor cunoștințe și abilități, am fost admis ca student al Facultății de Mecanică din cadrul Universității Politehnica Timișoara, urmând un program de studii universitare de licență și unul de masterat, pe acesta din urmă absolvindu-l în această vară. Totodată, am fost, pentru șase ani, reprezentant al studenților la nivel local, iar pentru două mandate am făcut parte din cea mai mare federație studențească, aceasta având ca principal obiectiv reprezentarea tuturor studenților din România.

Având în vedere rezultatele obținute de către mine, rezultă că profesorii de la liceu și-au făcut treaba, altfel nu cred că puteam promova bacalaureatul. Bineînțeles, și eu am dorit să evoluez, deci nu pot spune că este exclusiv meritul cadrelor didactice. Niciodată n-am fost un cursant genial, ci mereu am fost implicat și interesat, chiar și la facultate, atâta tot. De ce profesorii aceștia nu și-au putut face treaba și în cazul altor elevi? Este simplu. Pentru că unii elevi nu au voință și nici interes pentru școală, deci acești profesori, oricât de mult ar dori ei, nu le pot fi de ajutor. Atâta timp cât noi, ca țară, avem drept modele doar șmenari, oameni cu afaceri dubioase și „spicări motivaționali” – care încurajează copiii să renunțe la școală și să facă ce vor, fără să conteze dacă acțiunile acestora îi afectează pe cei din jur – nu cred că se vor schimba prea mult lucrurile.

Prin urmare, domnilor, soluția nu este comasarea acestor licee, ci dezvoltarea lor, chiar cu prețul pierderii unor clase de la liceele umaniste, altfel vom ajunge să plătim sute bune sau mii de lei pentru servicii care în ziua de astăzi costă mult mai puțin sau, în cel mai rău caz, vom avea o lipsă de forță de muncă în foarte multe domenii tehnice. Dacă cineva consideră că greșesc, aștept contraargumentele în comentarii sau în privat.

Astea Ziind Fise, consider că dacă fiecare dintre noi și-ar face treaba cât de bine poate el, fără să-și urmărească doar propriile interese, România ar fi o țară mult mai bine dezvoltată și, totodată, un loc prosper, în care meritocrația este o normalitate, nu o iluzie.