«VAIDEENI, o întîlnire la vatra dorului» (sursă: săptămânalul „Flacăra” – Anul XXVII – Numărul 38 [1215] – din 21 septembrie 1978)
«De zile și nopți, Vaideenii coboară din munți. Din munții Căpățînei și de mai de departe, din munții Lotrului. Satul are 30 de munți pe care își păstoresc oile, cele peste 25 000 de oi cu care acum, cînd le pogoară în vale, pentru iernat, albesc versanții, ca în „Turmele” lui Eusebiu Camilar. Tălăngile sună metalic, turmele nu se mișcă, ciobanii sprijiniți în bîte, în lumina albă a dimineții, par niște stîlpi de piatră albă. Nu se grăbesc, de ce s-ar grăbi? Paul lor este ritmic, calendaristic, decis de mișcarea astrelor, de indeturnabile legi ale firii, de cosmicul armistițiu cu soarele ce zbicește cărările, cu ploaia care îmbracă în iarbă cîmpul, așternîndu-l sub botul oilor.
Dar acum, în aceste zile, s-ar zice că s-au grăbit. Oamenii, mai mult ca oricînd, s-au grăbit, s-ar zice, să ajungă în sat, turmele au plecat și pleacă spre văi, spre Banat, spre Bărăgan sau Dobrogea, date în seama doar cîtorva, unele îmbarcate în trenuri, acești moderni cărăuși ai transhumanței, împreună cu dulăii flocoși, uneori și cu caii mărunți și păroși, părînd, printre oi, niște capre mai răsărite.
La Vaideeni, acest vechi și celebru sat de păstori din marginea Vîlcei, de sub culmile Căpățînei, a început, la ceasul 10 al zilei de 10 septembrie 1978, o mare întîlnire – cea dintîi din istoria satului – a fiilor satului, adică a fiilor satului rămași în sat cu fiii satului risipiți în lume.
O sărbătoare cum în multe din satele noastre, în anii din urmă, s-au ținut, reînnoind niște fire uneori sugrumate prin ani, cu jumătăți și sferturi de capete aruncate ades peste mari distanțe. O sărbătoare a dorului (sîntem în leagănul „Învîrtitei dorului”!), intraductibilul nostru dor, traductibil dor muzical, prin acea unduire de fluier a „Mioriței”, prin acea legănată ducere în timp, spre capătul timpului, într-un adînc de timp în care pînă și timpul se pierde. O sărbătoare în care au răsunat, ca voci ale dorului, ca o chemare a timpului, a duhului strămoșesc, toate fluierele, aduse pe scena căminului cultural de ansamblul de fluierași și băcițe al Vaideenilor, ansamblu cu numele „Mioriței”, condus de un eminent fiu al satului rămas în sat, profesorul Vartolomei Todeci (ansamblu care, au aflat oaspeții, deține numeroase trofee, deține 14 premii cucerite la diferite concursuri din țară, cum și distincții lobținute la Zagreb și Zakopane). O sărbătoare a reîntîlnirii fiilor satului, sub cîntecul „Învîrtitei dorului”, cu vatra dorului, cu țărîna ce i-a iscat, cu casele părintești, cu copilăria și cu adolescența, cu acel prag al zborului în viață spre care gîndurile lor s-au întors mereu, ca spre o Arcadie.
Aparte, în multe privințe, sînt înșiși Vaideeni, cu istoria lor, cu tradițiile lor, împlinite în ziua contemporană, cu priveliștea lor de astăzi, cu deschiderea ei către mîine. E un sat a cărui poveste, zbuciumată, contorsionată, dramatică, cu prea grele, silnice opriri, cu prea sumbre, subterane retrageri în epoci de eclipsă, cu prea bruște, derutante mutări de sensuri sau de accent, ar putea acuza matca-i primară, adică acel centru secret, creator de ființă, de o aritmie care, precum vom vedea, sociologic și istoric se explică.
Trebuie spus că acest sat, ca și altele din nordul Olteniei, dar mai pregnant ca altele, nu e atît de sat oltean, cît transilvan. Localnicii, în cele mai tefere și crîngoase familii, cele ce țin rostul satului, viața lui și puterea lui nu sînt vîlceni, ci o spiță mîndră a Mărginimii Sibiului, altoită cu oameni veniți din Alba sau din alte locuri ale Ardealului, inși care, însușindu-și perfectul simplu, n-au renunțat la tichia neagră din creștet, nici la straiele albe închenărate cu negru, aceste straie de o nobilă frumusețe, aceste straie de o demnitate sacerdotală. Ca și portul, ca și obiceiurile, ca și datinile, ca și cîntecele și horele (care-s cele pe peste munți: „Învîrtita”, „Hațegana”, „Jiana”), ca și artele (inclusiv culinară), arhitectura caselor e transilvană, mai puțin albul zidurilor, ce a înlocuit siniliul din satele strămoșești. Un neam în alb. Un neam în straie albe, trăind între case albe.
Acești oameni au pogorît de dincolo, de peste munți, în cîteva succesive valuri, începînd de la mijlocul celui de-al optsprezecelea veac și pînă la începutul veacului următor. Au pogorît, după însîngerate răscoale și aprige judecăți cu grofii și nemeșii, abandonîndu-și vetrele, pe care nu le mai puteau apăra, dar luînd cu ei, în suflete, aceste vetre, cu tot miracolul lor de vechime, de dăinuire, de putere, de duh. Au pogorît, pe confidențiale cărări, pe acele tainice „lăsători” ale munților, ca să-și păstreze ființa, ca să reîmproprietărească, în zări mai prielnice, cuvintele romînești oropsite, credințele osîndite în temnițe, cîntecele puse-n obezi, ca să păstreze albul imaculat al veșmîntului, ca să apere acest alb, simbol al incontingenței lor cu teluricul, cu accidentalul unei sumbre istorii, ca pe-o bazilică albă a datinei, ca pe-un luminos zid al ființei. N-au putut coborî cu multe turme, au strecurat peste munți doar puține oi, au pogorît, deci, săraci, bogați doar în mîndrie și în dîrzenie, întîlnind aici, niște oameni la fel de săraci, niște „rumâni”, robi ai moșiei Bistriței, oamenii străvechi, cu un sat atestat în hrisoave la 1504, cu rădăcini ale vieții străbătînd din adînc de timp. Oameni străvechi ca și ei, cu care s-au însoțit, încorporîndu-i lor, luptei lor, chemîndu-i la bătălia pentru ființă, pentru mîndrie. O bătălie care începea de la nimic, dintr-un punct, cum spuneam, de îngheț istoric, de oprire sau eclipsă a vieții, de suspendare a proceselor ei fierbinți, de pierdere a unei moșteniri seculare, a unei străvechi agonisite vitale. Într-o vreme în care cei din Săliște, din Mărginimea Sibiului (sat din care, ca și din Rășinari, Tilișca sau Jina, au pogorît aici numeroase familii) își trimiteau ficiorii la marile universități ale Europei, ca să-i facă oameni de carte, în scopul unui apostolat național și social, cei din Vaideeni abia își scoteau „la drum” (adică la actuala șosea de asfalt) măruntele case ascunse prin văgăuni, abia vedea cum pe drumul acesta (evenimentul se petrecea la începutul veacului) se ivește prima „căruță brașovenească” armată cu fier, nu cu lemn de gorun uns cu păcură. Școala din Săliște, este încă din 1616, în Vaideeni ea s-a deschis cu mai bine de două veacuri și două decenii după, în 1839. Oamenii, prin acești muți pustii, au trudit din greu, ca să-și refacă, într-un timp istoricește scurt, un rost, o viață, o speranță de viață, ca să suie cu ele muntele vremii, în răspăr, nevoindu-se a smulge din calea plugului și a turmelor de mioare bolovanii împotrivirilor de tot felul, pînă la culmea pe care se află astăzi.
Astăzi, ei se află pe o culme. Astăzi, acei fii ai satului care n-au mai călcat demult prin sat au pășit pe asfaltul șoselei, prin satul proaspăt, cu inocența unor proaspeți călători, pe un tărîm pe care, parcă, nu-l cunoșteau. Cei ai locului au observat (desigur, amuzîndu-se nițel) aerul lor uimit, intimidat, nesigur, efortul lor de a recunoaște locurile, niște locuri care s-au transformat din temelii.
Vaideenii, în acest ceas istoric al devenirii sale, este una dintre cele mai mîndre, mai prospere, mai bogate așezări ale Vîlcei, între priveliștea sa de ieri și cea de azi existînd, desigur, o relație de continuitate, dar mai ales de surprize, o relație de certitudini, dar mai ales de neprevăzut, de competiție a duratei, cu un cuvînt, dar o competiție în care pregnant și predominant este noul. Un sat ce și-a sporit ciopoarele de oi (are acum peste 25 000, va avea în 1980, potrivit planului dezvoltării economiei, aprobat de întreaga obște, peste 36 000), un sat de oieri, dar și de bouari (bovinele Vaideenilor sînt peste 2 400), ceea ce, la o populație de 3 000 și ceva de suflete, vădește o forță, o bogăție, cucerite cu rîvnă, cu aspru zel, într-un timp, pentru prima oară, prielnic omului, muncii lui, dreptei răsplate a muncii lui. Un sat în care se face păstorit modern, se face, practic, zootehnie, se bate monedă pe calitate, un sat cu pășuni model, cu turme model, „selecționate”, turme de oi din rasa țurcană albă, din care, de la un timp, se păstrează doar exemplarele de maximă productivitate, propuse ades unor trofee de performanță. Anual, un „tîrg-expoziție de țurcană albă”, care se ține la Vaideeni și la care participă ciobani și specialiști din multe locuri, oferă astfel de trofee (cucerite, de regulă, de cei ai locului) pentru cea mai gustoasă brînză, pentru cel mai voinic berbec, pentru cea mai grasă și dulce carne, pentru firul de lînă cel mai bogat și cel mai lung. Satul livrează, anual, la contractări, 110 tone de carne (din care 80 pentru export), laptele și derivatele lui sînt valorificate prin fabrica de produse lactate de la Hurez, care-i la cîțiva pași, tot la Hurez se va duce și lîna, la noua fabrică de stofe de mobilă. Poate, zic cei ai locului, o industrie care să fructifice munca lor și produsele lor se va planta chiar aici, așa cum, poate, actuala secție a liceului din Hurez, ființatoare la Vaideeni, secție cu profil mecanic, se va schimba, oferind fiilor satului un învățămînt cu accent pe zootehnie, mai apropiat de tradiția locului, de știința oamenilor, de înclinațiile lor.
Un sat care, rostogolindu-se prin hărnicie, arată frumos, fiindcă și sufletul lui este frumos, fiindcă oamenii, azi, mai mult ca oricînd, au puterea de a-și trece sufletul în priveliște, în înfățișarea satului și a caselor, într-o calitate a vieții nouă, vecină cu cea urbană, deși Vaideeni este un sat (și va rămîne un sat!). Dar un sat cu o densitate urbană (cei 3 000 și ceva de oameni ocupînd o vatră de circa 3 kilometri pătrați), cu edificii de ținută urbană, cu pretenții și exigențe urbane. Un sat foarte „sat”, cu munții aproape, cu cerul aproape, cu ulițe răsucindu-se în largi,, visătoare volute spre munți, spre cer (dar toate aceste ulițe sînt pavate, modernizate), un sat cu case în arhitectură tradițională ardelenească (dar din ele, după cum arată B. Morăreț, primarul comunei, în cuvîntul rostit la întîlnire, peste 250 sînt noi, ridicate în ultimii cîțiva ani, toate cu băi, cu apă la robinet, multe cu instalații de termoficare). Un sat cu liniște, cu multă liniște, un sat în care juncanii timpului par, uneori, a se fi oprit, îngenunchind blajin pe bătrînele ulițe și făcînd, cu răsuflul lor greu, să fumege munții Căpățînei, să aburească apele Luncavățului. Dar un sat care s-a împodobit, doar în niște ani, cu toate atributele de civilizație ale epocii, cu electricitate, cu asfalt, cu sedii de nouă economie, de nouă cultură, cu școli moderne, cu magazine moderne, cu cămine culturale moderne, cu cinematograf, cu dispensar, cu canalizare, cu complexe amenajări hidrotehnice, de regularizare a văilor și torenților scăpați din munți. Un sat care, rămînînd mai departe „sat”, își aduce fără orgoliu (anonimatul fiind însăși condiția satului!) prețioasa încărcătură de muncă, de hărnicie, de frumusețe, de geniu, în cadrul dinamic al societății moderne, adică aducîndu-și propria sa contribuție de dinamism, de modernitate, dar aducînd și un viu, foarte viu spirit al veacurilor, ridicat astăzi la o nouă strălucire. Totul, în Vaideenii de azi, este nou sau devine nou, capătă alte înfățișări și alte ritmuri, și dacă undeva, pe apele Luncavățului, mai bate molcom și adormitor o pivă, iar lîngă ea învechește o moară de lemn, ele, peste puțin timp, vor deveni, restaurante, doar niște documente etnografice, niște obiecte de artă și tehnică rustică din viitorul muzeu al satului. Fiindcă totul, în acest sat, va fi nou, veche rămînînd doar cartea lui. O carte care, totuși, nu-i chiar atît de veche (nu-s decît două veacuri de la așezarea pe-aici a transilvănenilor), dar e o carte grea, grea de mierea temeiniciei faptei, a cărei arhicristalizare dă paginilor o tărie de rocă. Dintr-o asemenea rocă s-a clădit nu numai o așezare mîndră, ci și o spiritualitate.
Fiii satului, reîntorși în sat, s-au regăsit între pereții unui sat mai înalți, mai teferi, mai împodobiți ca niciodată. Sigur, ei nu s-au întors într-un eden (decît, poate, în cel al copilăriei, raiul vieții), priveliștea și biografia acestui sat, ca ale tuturor satelor românești, sînt încă în lucru, încă mai sunt discrepanțe, încă mai sînt contradicții, dar noutățile domină, sub complexe și adesea copleșitoare înfățișări. Printre noutăți – înșiși ei, fiii satului. O statistică a celor plecați (așa cum ne-a prezentat-o chiar un „plecat”, un distins fiu al satului, economistul pensionar Ion L. Apostoloiu din București, fost director general în M.I.U., președintele comitetului de organizare a întîlnirii) arată că acești Vaideeni au dat țării un număr mare de muncitori, de intelectuali, de specialiști în diferite domenii, cu totul impresionant, în raport cu cifra populației, ca și cu tinerețea așezării. Satul a dat, spune statistica, 366 muncitori specialiști (laminoriști, operatori chimiști, strungari, lăcătuși mecanici, energeticieni, mecanizatori etc.), marea majoritate cu studii liceale și post-liceale, 57 ingineri, 62 profesori (inclusiv cadre universitare), 29 economiști, 15 juriști ș.a. Mulți dintre ei sînt oameni importanți, pe unii i-am întîlnit, alături de Ion L. Apostoloiu, printre membrii comitetului de organizare, cum ar fi ing. Nicu Andreescu, directorul general al Institutului de reactori nucleari din Pitești, ing. Dumitru Gheorghescu, șef șantier la Tg. Jiu, Al. Întorsureanu, cunoscut operator de film, ing. D. Vinereanu, directorul Întreprinderii „Industria linii” din Timișoara, profesorii pensionari Ion Moinea, din Hurez, Adam Toma Băncescu, din București, toți neam de ciobani, cu strămoși ciobani, alături de oameni ai satului rămași ai satului, ca învățătorul pensionar Ion N. Stănușescu, profesorul Solomon Luca, directorul școlii generale, Nicolae Ștefu, vicepreședintele consiliului popular comunal. Dintre cei plecați, dintre cei întorși în aceste zile, cei mai mulți, covîrșitoarea majoritate, au pornit ca să cucerească lumea – ca să ducă orașelor forța lor, prospețimea lor, sănătatea lor, cromozomii sau viața acestei lumi de păstori, atît de nobilă, de teafără, de robustă – în acești ani, pentru prima oară prielnici celor „de jos”, de la „talpa țării”, în acești ani ce, pentru prima oară, li s-au deschis spre învățătură și spre cunoaștere. Și toți au răzbit, au cucerit, s-au impus, punînd la bătaie munca, punînd la bătaie acea mare a lor avuție, cea mai mare din toate, care este inteligența, care a fost, din veac, arma lor, ascuțită de lupta cu vremi ostile, străpungînd, ca expresie dinamică a obștii, prin toate acele vremi, fierăstruind munții împotrivirilor, imobilizînd viclenia rapace a celor tari, denunțîndu-le infirmitatea istorică, impunînd primatul unei însușiri umane – și, prin ea, al unei colectivități umane – de care viitorul a trebuit să țină cont. Cel ce ne spune toate acestea este profesorul Solomon Luca, unul dintre inimoșii organizării întrunirii cu fiii satului și unul care, fiind de vreo 18 ani în fruntea școlii din Vaideeni, îi știe bine pe fiii satului, știe bine tot ce pot ei. Tatăl lui, Ion N. Luca, azi în vîrstă de 83 de ani, rapsod și poet popular cu lauri la numeroasele concursuri, n-a putut, la vremea lui, să învețe carte, a rămas lîngă oi, deși dragostea lui de învățătură, inteligența, talentul și harul lui l-ar fi hărăzit, poate, unui alt destin. Luca-fiul, ca și alți fii ai satului, a avut alte șanse, ținînd de șansa satului românesc și a fiilor lui în anii socialismului. Inginerul hidrotehnician Dumitru Băluță, din București, arhitectul Ionel Gheorghescu, tînărul economist Octavian Apostoloiu, tînărul matematician Marian Zăvoi, de la Institutul de cercetări și proiectări automatizări (I.P.A.) din București, împreună cu fratele său Adam, cibernetician la Pitești (ambii, feciori ai unui cioban cu zece copii), Adam Crăciunescu, student la Brașov, la silvicultură, Anișoara Crăciunescu, studentă la Timișoara, la medicină, Dumitru Crăciunescu, student la Brașov, la matematică (tustrei, copiii lui Adam Crăciunescu, cioban din sat, bun cioban, unul din permanenții abonați la trofeele tîrgului-expoziție, care cioban doar pe acești trei copii îi are, care sînt toți trei studenți), au plecat ca să cucerească lumea într-o epocă ce le-a sprijinit urcușul. Au plecat dintr-un sat care nu le-a jelit plecarea, care, mai mult, s-a mîndrit cu plecarea lor, s-a mîndrit, cum zice poetul, că nu-i mai are, investind în ei, în zborul lor din această țărînă, tot dorul lui vechi de înălțări și de împliniri. Și umplînd, în același timp, golurile ivite, refăcînd satul, făcîndu-l mai bogat, mai plin, și făcînd, în același timp, copii, mulți copii, ca să umple cu unii stînele, casele noi, satul nou, ca să-i trimită pe alții orașelor. Anul acesta, aflăm, nu mai puțin de 48 de băieți și fete din Vaideeni au bătut la porțile facultăților.
Există o inimă, o mare inimă a satului românesc, care e inima vechii țări, care bate, din veac, adunînd din adînc pulsații, risipindu-le generos către toate zările, readucîndu-le împovărate cu un spor de ritm, cu un spor de semnificații. Am auzi-to – puternică, clocotind de viață – în Vaideenii Vîlcei, într-o dimineață de septembrie. Nu era o inimă, ci era o țară.» – Ilie PURCARU, săptămânalul „Flacăra” – Anul XXVII – Numărul 38 (1215) – din 21 septembrie 1978