Vara aceasta am ajuns în USA (noi le spunem SUA – Statele Unite ale Americii) sau US (Statele Unite), de parcă doar în America pot fi statele unite. Voi încerca să structurez puțin acest text pe capitole, așa cum am făcut cu cel despre China, iar la final voi încerca să spun o concluzie cu privire la vizita mea în USA și cu privire la ce oameni am întâlnit acolo.

În luna Ianuarie a acestui an, administrația Biden – cea hulită de mai toți căpățânoșii din România – anunța includerea României pe lista Visa Waiver, urmând ca din 31 martie să intrăm în program. Ce prevedea asta? Păi, călătorii spre USA fără vreo viză obținută în urma unui interviu, ci în urma unei aplicații online, care costa modic, undeva la 20-25 dolari americani (în continuare voi utiliza doar denumirea „dolar(i)”). Ca urmare a venirii la putere a celui care se vede unul dintre laureații Premiului Nobel pentru Pace, chiar în martie, România a fost suspendată pe perioadă nedeterminată din programul Visa Waiver. Ce presupune asta? Presupune faptul că noi, ca români, putem călători în USA doar cu viză, iar viza trebuie obținută în urma unui interviu susținut la Ambasada Statelor Unite ale Americii din București, în urma unui interviu cu angajații consulari. Dacă ai „noroc”, prinzi un angajat care cunoaște limba română și susții interviul în limba română, însă dacă nu, interviul este susținut în limba engleză, așa cum mi se pare și normal, sincer. Că doar nu mergi în România, ci în USA. Vizele sunt de mai multe feluri, cu una sau cu mai multe intrări. Studenții care merg cu Work & Travel au un tip de viză, cred că J1 se numește, care le permite călătoria în USA și să muncească pentru trei sau patru luni, iar aceasta expiră după această perioadă. Mai există și vizele B1 și B2. Una este pentru afaceri, iar cealaltă pentru călătorii. Acestea se cam acordă împreună și au o valabilitate de 10 ani, timp în care poți călători nelimitat în USA. Pentru acest tip de viză eu am plătit 888 de lei, deci faceți voi calculul în dolari. Cu toate acestea, nu există doar trei tipuri de vize, ci mai multe, dar eu am decis să exemplific doar trei dintre acestea.

Deși România urma să intre în programul Visa Waiver începând cu finalul lunii martie, eu m-am programat pentru a merge la un interviu pentru obținerea vizelor B1 și B2 pentru luna februarie 2025. Nu pot spune că m-a lovit geniul și acesta a fost motivul pentru care am decis asta, ci am dorit – deoarece aveam și viza pentru China pe pașaport – să am și viza USA pe pașaport. Să am, cumva, cei doi „coloși” între aceleași coperți. Iar acest motiv care pentru unii ar putea părea prostesc, mi-a salvat călătoria și banii cu care achiziționasem deja biletele la evenimentul la care am fost, însă și pe cele de avion. Căci dacă nu obțineam viza atunci, din aprilie (momentul în care România a aflat că a fost suspendată din programul Visa Waiver) nu mai aveam timp să mai aplic, să programez interviul și să obțin viza, astfel pierdeam aproape 2000 de euro.

Interviul l-am susținut în limba engleză, cu o tipă ce părea americancă 1000%, iar acesta a decurs perfect. M-a întrebat tot felul de lucruri, însă cel mai important aspect, s-a concentrat pe motivul principal pentru care doresc să merg în USA, iar acela era BLAST.tv Austin Major 2025. Când i-am explicat ceea ce se întâmplă acolo, căci m-a întrebat, m-a întrebat dacă cunosc pe cineva care joacă în cadrul evenimentului, iar eu i-am răspuns afirmativ. Atunci, după ce i-am zis numele persoanei pe care o cunosc, aceasta chiar l-a căutat pe Mihai „iM” IVAN să vadă dacă joacă în cadrul evenimentului, aspect la care nu m-aș fi așteptat. Probabil voia să se asigure că nu mint, dar mi s-a părut straniu, oricum. Lăsând la o parte interviul, persoanele care merg la respectivul interviu sunt tratate ca niște animale fără niciun drept. Deși interviul este programat în prealabil la o oră anume, angajații Ambasadei Statelor Unite ale Americii nu țin cont de așa ceva și se ia „primul venit, primul servit”. Mi se pare jenant ca ambasada celei mai mari puteri din lume să trateze niște cetățeni cu atât dispreț. Apoi, odată intrat în ambasadă, trebuie să lași la recepție orice ai „digital” sau „cu circuit” la tine: telefon, memorii USB etc. Pe lângă asta, nu ai unde să-ți lași bagajele. Înțeleg că dacă ești din București nu ai bagaje, dar dacă vii din Văscăuți, unde le lași? Angajații ambasadei îți zic că nu te lasă să intri cu ele, tu intri, ei te ceartă, apoi ți le aruncă pe acolo prin recepție. Aroganța angajaților Ambasadei Statelor Unite ale Americii cu care eu am interacționat, iar aici mă refer la cei din recepție, este nemărginită. Cu prețul de a mă da afară din recepție și de a nu mai putea susține interviul, am deschis două subiecte pe marginea cărora aceștia erau super aroganți, iar aceștia atunci s-au arătat joviali, încercând s-o dreagă cu busuiocul. Așteptarea pentru intrarea în recepție se face pe maidan, fie soare, ploaie sau frig, iar peste drum de ambasadă – acolo unde oamenii sunt forțați să aștepte – au improvizat un fel de poiată, ținând oamenii ca pe animale. Din aceste puncte de vedere, sincer, la Centrul de Viza pentru China ești de 1000 de ori mai bine tratat – acolo ai PC, imprimantă la care poți lista chestii (formularul), studio în care ți se pot face poze contra cost – însă este drept și faptul că la Ambasada Statelor Unite ale Americii nici nu mai trebuie să mergi cu formularul fizic, ci doar cu confirmarea.

La finalul interviului mi-a spus doamna respectivă că mi-a fost acordată viza și că pașaportul îmi va fi livrat acasă. Cred că pe 9 februarie am avut programat interviul, iar pe 11 februarie aveam deja pașaportul cu viza în el. Ambasada a mai făcut o greșeală. A tipărit numărul pașaportului pe eticheta AWB-ului. Numărul pașaportului e ca seria CI-ului și se încadrează la date personale. Ăștia n-au auzit de GDPR. Am vrut să le fac sesizare la Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, însă mi-a fost frică că îmi anulează ăștia viza, că la ce a ajuns USA în prezent, sincer, mă aștept la orice. Dar voi încerca să fac acum, că fapta este faptă, chit că s-a comis acum jumătate de an.

La aterizarea pe aeroportul din Austin, Texas, am avut mari emoții. Deja erau celebre scandalurile în care unui cercetător european îi fusese restricționat accesul în USA, iar altora le fuseseră căutate în telefoane materiale anti Trump etc. și nu le-au fost acordate vizele. La ghișeele de imigrare erau două persoane. Un tinerel eficient și un domn mai în vârstă care părea tare al dracu’, ținea fiecare persoană minimum cinci minute, parcă ar fi fost angajat la plan. Am avut noroc și mi-a venit rândul la cel tinerel. I-am dat pașaportul, m-a pus să zâmbesc la cameră (îți fac poză la intrarea și la ieșirea din USA), apoi m-a întrebat scopul călătoriei. I-am răspuns, apoi m-a întrebat dacă am în ghiozdanul care era cu mine legume / carne (era un afiș acolo cu ceea ce este interzis), eu i-am răspuns negativ, apoi mi-a dat pașaportul și mi-a zis că sunt liber să trec. Am simțit o mare ușurare în acel moment, căci pe doi sau trei îi întorseseră înainte să-mi vină mie rândul. Eu, spre deosebire de cei care erau dintr-o țară membră Visa Waiver, nu am prezentat nimic în afară de pașaport. Lor le era necesar să prezinte și aplicația online (Electronic System for Travel Authorization – ESTA) pentru data respectivă, o altă bătaie de cap de care eu, contra sumei de 888 de lei, am scăpat pentru cei 10 ani de valabilitate a vizei.

La ieșirea din USA nu te trec prin porți ca-n Europa, ci te bagă ca într-un CT , te scanează 360° și te pun să te descalți. Te pun să te descalți, însă nu îți dau husă pentru încălțăminte / picioare, ci te pun să mergi desculț. Șosetele arată impecabil după ce ai mers fără încălțăminte prin aeroport. Mi se pare jenant să nu-ți dea măcar acele huse penibile, care nu costă mai mult de 10 cenți / pereche. Poate nici 10 cenți, ci chiar mai puțin.

Am plecat în 17 iunie din România și am ajuns în Austin, Texas tot în 17 iunie, pe la 16:00. La plecarea din București am lăsat vreo 30°C și o umiditate de 34% (chiar mare pentru media lunii iunie în București), iar acolo am dat de 33°C cu o umiditate de peste 53%. Când am ieșit din aeroport, sincer, am crezut c-am ajuns într-un cuptor și sunt gătit pentru cină. Afară erau foarte multe automobile pe vreo două tronsoane, împreună fiind vreo 3-4 benzi, însă serviciile de ride sharing nu veneau acolo să te ia, ci trebuia să mergi tu la o zonă specială pentru asta. Acolo era doar pentru persoane private care veneau să ia oameni care aterizau, dar taxiul sau ride sharing-ul nu aveau voie acolo. Pentru a putea da comandă de Uber / Taxi, trebuia să mergi sute de metri pe sub niște betoane, ca destinația să fie o altă parcare imensă, iar acolo era o căldură de la acele betoane de te luau toți dracii. Te simțeai ca într-o seră. Sau, na, eu așa m-am simțit. Am stat la 45°C în Timișoara (care înseamnă peste 50°C în bătaia soarelui) și nu a fost atât de rău ca acolo.

TRANSPORT

Cât am așteptat în fața aeroportului, până să mă dumiresc unde trebuie să merg pentru a putea comanda Uber, nu am văzut autobuze sau ceva. Toate acele 3-4 benzi erau ocupate cu automobile particulare, iar angajații aeroportului fluierau ca la gară pentru a-i face pe oameni să nu poposească mult în fața aeroportului. Nu știu, n-am fost în Mumbai, însă părea o atmosferă ca acolo, dar cu persoane care au automobile cu motoare de mulți litri, nu de 1.8 sau 3. Poți utiliza mai multe aplicații de ride sharing în USA, însă eu am folosit Uber. Iar o cursă de 9.2 mile, adică ≈ 15 km, m-a costat 33 dolari. Destul de mult.

Mergând prin oraș am văzut câteva autobuze, semn că, deși timid, în Austin era un soi de transport în comun, însă nu știu să spun câte rute avea, ce prețuri sau cât de bine era deservit. Am văzut doar câteva autobuze, deci rețeaua nu poate fi foarte mare. Însă chiar și acestea erau mai mult goale sau goale, ceea ce mă face să cred că nu prea erau utilizate de către cetățeni. Iar în aeroport nu era nicio informare cu privire la transportul în comun, dar erau cu privire la ride sharing.

Austin este un oraș relativ mic pentru USA, cu vreo două milioane și ceva de locuitori în zona metropolitană, deci nu au nici metrou. Dar autostrăzile sunt multe și au multe benzi pe același sens. Am văzut și nouă benzi pe același sens. Chiar și în aceste condiții, cât am stat în Austin, am văzut aglomerație pe respectivele autostrăzi. Concluzia? Oricâte benzi faci, ele vor fi ocupate de automobile dacă nu ai un transport în comun performant și dacă nu încurajezi pedalatul.

Acolo, în Austin, nici dracu’ nu este pe moped, motocicletă sau trotinetă, toată lumea este într-o carcasă de tablă, mai mare sau mai mică. Erau câteva trotinete pe care le mai utilizau turiștii, dar mergeau cu ele pe trotuar.

Am văzut câteva benzi dedicate bicicletelor, ceea ce este revoluționar pentru un oraș american, însă este totuși timidă mișcarea încă. Am citit pe subiect și am văzut că în ultimii ani Austin s-a modernizat din acest punct de vedere, administrația locală dorind să facă din Austin un fel de „capitală de tip european”, cu transport în comun, infrastructură pentru pietoni și pentru biciclete. O veste bună.

Tot aici am mers cu Uber Waymo, automobilele autonome despre care am scris acum ceva timp, ceea ce mi-a plăcut și m-a făcut să vreau să merg tot mai mult cu ele. Automobilele de la Waymo, fiind marca Jaguar, sunt destul de confortabile, însă nu pot „bate” automobilele americane imense. La Uber am mers cu Cadillac, Chrysler, Dodge, GMC, RAM sau cu Ford-uri care sunt cam cât un tractor U 650. Americanii nu se uită la consum atâta timp cât un galon de „gas” este 2.8 dolari. Adică 12 lei pentru 3,7 litri de combustibil. Sigur, în alte state ale Americii poate fi mai scump, însă eu mă refer strict la Austin, Texas. Oricum ar fi, tot este mai ieftin decât oriunde în Europa civilizată.

INTERNET

Internetul l-am avut, ca de obicei, prin eSIM de la Holafly. De data aceasta n-am mai prins internet de la Digi România, ci culmea, de la China Mobile. Cât de ironic să fie să mergi în USA și să ai internet din China? Cam atât de ironic. Deși în capturile de ecran de mai jos reiese că era o viteză bună la internet, acesta a fost prost, foarte prost. Conexiunea din arenă, unde eram aproximativ 20.000 de persoane, îngheța pentru zeci de minute bune, iar acesta este un lucru rău în opinia mea.

În prețul camerei de hotel am avut ceva conexiune WI-Fi, însă din nou, fără opțiunea conectării prin cablu direct, ceea ce face imposibil jucatul sau alte activități, căci ping-ul este foarte mare. Este prima dată când văd că trebuie să plătești pentru internet la un hotel, căci dacă voiai varianta decentă a internetului din hotel, cu o conexiune mai bună la WI-FI, trebuia să plătești 6-7 dolari / zi, ceea ce mi se pare penibil, mai ales că nu am stat la hostel sau orice hotel.

De foarte multe ori, când stăteam în pat, înainte să adorm, nu aveam conexiune bună la internet și trebuia să mă ridic să stau lângă geam, ceea ce nu am mai trăit într-o altă vacanță, dar asta poate ține și de tipul clădirii în care am fost cazat.

INFRASTRUCTURA

În Austin am văzut multe autostrăzi, sau, na, inele de autostradă și așa mai departe. Ele mai trec cumva și prin oraș, era una chiar lângă hotelul meu. Acolo am văzut și peste 12-16 benzi pe o autostradă, ceea ce mi se pare ridicol. Vezi parcări la tot pasul, ei le numesc garaje. În jurul hotelului meu, la 200-300 m în fiecare direcție, erau peste 4-5 garaje cu mii de locuri de parcare. Fiecare astfel de garaj are peste 2-300 de locuri de parcare pe nivel, iar ele au, în general, vreo 5-6 niveluri. Unul dintre aceste garaje era chiar la geamul hotelului în care am stat eu. Arată groaznic, sinistru, și nu pentru că este mizerie în ele sau ceva, ci pentru faptul că sunt hidoase. Nu înțeleg de ce nu le fac în subteran sau măcar să nu le mai facă doar din beton, că se văd ca dracu’. Înțeleg, în subteran este mai scump să sapi, apoi să construiești, dar au un aspect decent, nu le vezi de afară. Sau le pot face cu elevator a.î. să lase automobilul pe platformă, iar platforma s-o ducă undeva în subteran, apoi să ți-o aducă la plecare, dar ei au preferat construcția simplă, dar arată, și trebuie să mă repet, hidos.

Nu prea găsești magazine prin oraș și nici nu ai un centru cu vitrine așa cum ai în orașele europene. Dacă vrei să-ți iei ceva, în cazul în care ești un norocos, găsești un 7-Eleven sau un Target, însă acestea sunt mici și au numai mizerii. Eu nu am văzut o diversificare a magazinelor, ci am văzut doar 7-Eleven, Target sau Walmart. Bine, nici n-am umblat eu în tot orașul și-n toate suburbiile lui, însă nu prea ai de unde să-ți cumperi chestii în oraș. Trebuie să mergi până la Walmart, care este la periferie de cele mai multe ori, cu parcările interminabile din fața lui – cum am început și noi să avem, ca de exemplu, la Shopping City din Timișoara sau AFI Arad – iar acolo găsești tot ce vrei. Am fost șocat să văd că nu pot plăti contactless în ditamai Walmart-ul cu zeci de case de marcat, ci a trebuit să introduc cardul într-un cititor de carduri, ca-n 2000 toamna. Am observat că foarte mulți americani plătesc în numerar și țin banii ăia mototoliți în toate modurile.

Infrastructura pentru pietoni există în tot orașul, iar trotuarele sunt, de regulă, mai ales prin centrul orașului, late, încăpătoare, punând la dispoziție infrastructura necesară plimbărilor „de agrement”. Dar umbra lipsește cu desăvârșire, ceea ce este de-a dreptul criminal într-un astfel de oraș. Drept urmare, singurii oameni pe care i-am văzut plimbându-se pe jos păreau turiști, localnicii fiind în cutiile imense de metal.

PROGRAM DE LUCRU ȘI TIPS

Nu știu exact cât lucrează fiecare persoană, însă la 06-07:00 parcarea de lângă hotelul meu era plină și se mai golea abia pe la 18:00, ceea ce mă face să cred că – neavând magazine mari sau locuri în care să pierzi mult timp prin oraș, în afară de restaurante – americanii „de rând” muncesc destul de mult. Mereu parcarea aia era plină timp de 11 sau 12 ore. La noi mai nimeni nu-ți muncește 11-12 ore, cu puține excepții, însă acolo lumea este diferită, iar cetățeanul, deși America este pământul libertății, nu prea are multe alternative. Mă bucur că noi avem un program de 8 ore, că cineva mai trebuie să și cheltuie banii ăia, nu putem mânca doar la McDonald’s sau Cane’s.

Eram la acest eveniment și în mini supermarketurile deschise erau doar case de marcat „self checkout”, deci angajații se ocupau doar să nu furi și, pe măsură ce se vindea, să pună marfă în vitrine și pe rafturi. Ei, americanii sunt atât de bolnavi cu bacșișul încât până și la aceste case te întrebau dacă vrei să lași tips. Las-o, bă, dracului de treabă, că asta nu mai are nicio treabă cu realitatea. Peste tot trebuie, sau ești întrebat dacă vrei, să dai tips, ceea ce te face, de foarte multe ori, să dai, chiar dacă serviciul respectiv nu merită bacșiș. Și la casele respective aveai varianta „default” de minimum 10% tips din valoarea cumpărăturilor, ceea ce este cam mult, sincer.

ZAHĂR, APĂ ȘI COMPARAȚII ÎNTRE PREȚURI

Americanii au zahăr, foarte mult zahăr în tot ceea ce consumă. Am văzut o limonadă „light” care avea 30 g zahăr pe 500 ml de produs. Am văzut băuturi și cu 80 g de zahăr la 500 g, ceea ce este cu mult peste limita de zahăr recomandată în fiecare zi.

La fel ca în China, am fost șocat să văd că nu prea au apă minerală carbogazoasă, ci doar plată. Au un soi de apă minerală carbogazoasă, însă este la doză, o nenorocire, dar nu există la 2 l sau na, nu am găsit eu, însă n-am găsit nici în Walmart, în ditamai super-hipermarketul. Însă au tot felul de „sodas” (băuturi carbogazoase), noi le spunem sucuri, însă ei sucuri spun doar la „juice”. Au zeci de tipuri de băuturi carbogazoase de tip apă colorată, zeci de tipuri de chipsuri, unele și la un kg. Pungi de jumătate de metru, niște monstruozități.

Apa este destul de scumpă, însă dulciurile sunt destul de ieftine. Dai 14 dolari (60 lei) pe 1,5 kg de cheesecake, ceea ce este de-a dreptul criminal. Adică o apă la 2 l este și 5 dolari, iar un tort de 1,5 kg este doar de trei ori mai scump.

În schimb, am observat că produsele de „uz zilnic” sunt destul de accesibile, multe chiar mai ieftine decât la noi, ceea ce este destul de interesant. Spre exemplu, 24 de felii de brânză topită sunt 2.28 dolari, adică nici 9 lei, asta în timp ce la noi 7 felii sunt 7.5 lei. O cutie de unt la 1.2 kg este 6 dolari (26 de lei), ceea ce este foarte ieftin. La noi am găsit laptele de migdale la 17 lei, poate chiar și mai mult, iar la ei este 2.63 dolari, adică vreo 11.3 lei. Un Cola la 3 l este 3 dolari, deci 12.88 lei, iar la noi unul la 2 l este 10.99 lei, însă în acest preț este taxa pe zahăr, ceea ce este destul de bine, că poate mai convinge niște oameni să se lase de băutura asta nenorocită. Un Pringles costă 2 dolari (adică 8.6 lei) la ei, iar la noi costă 12.89 lei. Cum am mai spus, toate produsele obișnuite costă mai mult la noi decât la ei, însă la ei costă mai mult detergenții, spre exemplu. Și ouăle costă un pic mai mult, dar sunt destul de apropiate prețurile. 18 ouă costă 24 de lei, însă am avut și noi momente în care un ou costa 1.1 lei.

Au tot felul de arome pentru cipsuri, pentru dulciuri. Spre exemplu, au dulciuri foarte iuți. Cine dracului ar mânca așa ceva și de ce? Au, spre exemplu, Lay’s cu castraveți murați sau tot felul de alte arome.

În schimb, fructele sunt foarte, foarte scumpe, mai ales cele la caserolă. 4.37 dolari, adică 18.77 lei, costă 200 g de ananas. 4.12 dolari, adică 17.69 lei, costă 200 g de pepene galben, iar 200 g de mango costă 3.57 dolari, adică 15.33 lei.

SOCIETATE, TRAFIC ȘI SĂNĂTATE

Americanii sunt, de regulă, joviali. Atunci când intri într-un magazin sau când ești la casă vânzătorul / vânzătoarea te salută și, ca regulă, toată lumea te întreabă cum este ziua ta. Bineînțeles, nu se așteaptă la un răspuns, ci este o întrebare din politețe, dar îți este adresată de fiecare dată. Așa este și în Uber, șoferii te întreabă de vorbă, te întreabă de unde ești, iar apoi zic că este foarte fain că ești din X loc. După dacă-i întrebi ce știu despre țara respectivă, în cazul meu România, se blochează majoritatea, că nu știu mai nimic sau chiar nimic. Câțiva șoferi de la Uber au știut de România și mi-au zis că au prieteni români. Or oameni mutați în USA, ori foști soldați în trupele NATO de menținere a păcii prin țările Africane. Acești șoferi erau foști militari, căci în USA foarte mulți militari pensionari fac Uber, iar câțiva dintre ei m-au vorbit despre prieteni români pe care îi au de când erau în diferite țări africane sau asiatice.

Traficul, cel puțin pe autostradă, este ceva de groază. Aproape fiecare major de acolo deține un automobil și, chiar dacă autostrăzile numără și 12-16 benzi, uneori se produc niște cozi enorme. Chiar și așa, n-am fost capabil să văd în oraș cozi așa mari precum în București sau Cluj-Napoca. Majoritatea cozilor lor se formează pe autostradă, deși este cam straniu pentru noi. Ei au și semafoare pe autostradă pe unde este necesar, noi nu. La noi autostrada este un drum fără semafoare și, cel mai important, care nu trece prin oraș. La ei nu este mereu așa.

În ceea ce privește transportul cu bicicleta, cred că n-am văzut 5 bicicliști în 7 zile state în Austin, ceea ce face din capitala Texasului un oraș „car friendly”, dar fără să vezi prea multe automobile electrice. America încă este în paradigma automobilelor pe „gas” care consumă mult și care au capacități imense, de cele mai multe ori, inutile.

Unul dintre americanii pe care i-am cunoscut la eveniment a venit mai târziu într-o zi și, atunci când a venit, a venit c-o branulă în mână. L-am întrebat ce-a pățit și mi-a zis că a fost la spital pentru că i-a fost rău, ceva pe baza deshidratării. Mi-a spus că a mers la urgență, i-a administrat o perfuzie și apoi i-a dat drumul acasă. Curiozitatea m-a împins să-l întreb cât a plătit pentru acel serviciu medical simplu, iar el mi-a zis că n-a primit încă factura de la spital, însă îmi spune când îi ajunge. După ce m-am întors în România, cam la câteva săptămâni, mi-a zis c-a primit factura din acea zi. A fost peste 3000 de dolari. Da, ați citit bine, 3000 de dolari pentru o perfuzie. Cam asta înseamnă sistem de sănătate privat, cam ce vor și unii zevzeci să facă și pe la noi.

HOTELUL

Condițiile de la hotel, deși în top cinci cele mai „titrate” hoteluri din oraș, au fost destul de dezamăgitoare. Cu un cost de peste 300 de dolari pe zi, când prinsesem dolarul și destul de măricel, am dat undeva la 10.000 de lei doar pe cazare, cu mic-dejun inclus, însă totul a lăsat de dorit.

Am luat cameră cu vedere la Capitoliu, căci Capitoliul era la 500 de metri de mine, însă când am ajuns în cameră, mai mult vedeam parcarea decât Capitoliul, iar acest lucru m-a enervat la culme. Am mers jos și i-am zis domnișoarei de acolo și a zis că se vede Capitoliul. Nu ca în pozele de pe Booking, dar se vede. M-a apucat o criză de râs acolo, în fața ei.

Pe lângă faptul acesta, camera mea avea o ușă care dădea, aparent, în altă cameră, care aia chiar avea vedere la Capitoliu, iar nopți întregi am stat cu stres că ăia aud tot ce fac eu, iar eu aud tot ce fac ei. Mor când văd uși de comunicare între camerele din hoteluri, este un blestem. Unde mai pui că oricum pereții hotelurilor sunt subțiri și nu se construiesc pentru a izola foarte bine sunetele, însă aici aveam o ușă care mă despărțeau de alte persoane care stăteau în camera alăturată. Penibil.

La baie curgea apă pe gresie când făceam duș, parcă eram la Vila Mara din Costinești în 2016. Para de duș era doar fixă, ceea ce făcea aproape imposibil spălatul eficient, iar pe podeaua din duș (mai ales după ce se făcea spumă) alunecai ca la balamuc. Nu era gresie în „cabina” de duș, ci un fel de cauciuc, nu știu. Nu știu cum poți construi așa ceva într-un hotel, unde trebuie să fii atent ca în baie să aibă prostul aderență, să nu-și rupă gâtul. De două ori era să fac gaură în podeaua aia. Pare că ei nu au „cultura” periei de WC, deci trebuia să ai grijă și cum îți faci treburile, că nu aveai cu ce curăța vasul de WC. În schimb, aveau mânere de sprijin peste tot, inclusiv în duș. Mai trebuia să pună și o macara și totul era în regulă.

Închiderea „etranșă” a ușii de la duș – videoclip (click pe link).

Curățenia a lăsat de dorit și nici nu știu dacă mi-a schimbat lenjeria de pat în cele 7 nopți state acolo. De câteva ori nu au intrat nici măcar să-mi lase prosoape curate, ceea ce este frustrant. Mai ales când plătești atâția bani / noapte. Pe jos, după câteva ore de purtat niște șosete albe, acestea erau negre. Cred că nu mai dăduseră cu aspiratorul pe mocheta aia de când s-a deschis hotelul, căci părea mai nou hotelul.

Dar cel mai enervant lucru a fost că la sosire, când am plătit pentru camera de hotel, mi-au rezervat 600 sau 700 de dolari de pe card, pe lângă prețul camerei, drept garanție. Asta am trăit-o doar acolo. Înțeleg ideea, dar totuși, de ce atâția bani? Ce dracului puteai strica în hotelul ăla de atâția bani? Eu nu am știut acest aspect și nici tipa de la recepție nu mi-a zis. Mi-a zis abia după ce am sesizat eu suma prea mare pe POS. Banii i-am recuperat abia la nu știu câte zile după ce am ajuns în România, lucru care este, din nou, jenant și rușinos. Mi-au ținut banii blocați încă 3-4 zile. Erau, de asemenea, valeți care îți puneau bagajul în taxi, însă îți luau și pielea de pe tine pentru asta, ceea ce mi se pare, din nou, absurd. Pot și eu să-mi pun bagajul. Dacă nu pot, cum l-am adus până aici?

Totodată, deși era sistem de ventilație, în cameră nu se aerisea atât de bine și uneori era un miros ciudat, dar geamul nu putea fi deschis. Asta este destul de dubios, căci mai toate hotelurile permit asta. Și dacă are un perete din sticlă, într-o altă parte a camerei este un geam mai mic pe care îl poți deschide, așa cum era în China, însă nu a fost așa și aici, ci am fost nevoit să stau în același aer pentru mai multe zile.

Lângă hotelul meu se construia alt hotel, o clădire foarte mare. La 6:00 dimineața începeau macaralele să facă zgomot, iar de atunci nu mai puteai dormi. Pentru tot acest disconfort n-am primit nici măcar scuze, apoi o reducere, așa cum ar fi fost normal, că doar nu am mers în vacanță să mă trezesc la 06:00 dimineața.

Micul dejun pentru mine, ca european, a fost o bătaie de joc. Să explic puțin ce aveam la micul dejun. Omletă simplă, omletă cu ceva ce părea a fi ceva șuncă sau altceva gras, niște legume la tigaie (dovlecel și încă 2-3 legume), cartofi prăjiți, ceva „sausages” (cârnăciori mici) care parcă erau prăjiți, bacon prăjit (mai mult ars) și, și cam atât. La categoria „dulce” mai erau gofre sau, foarte rar, clătite americane. Ca fructe, mai mereu era pepene galben și, banane sau mere. Păi, până și la Hotel Cetățuia din Cluj-Napoca este mai bogat micul dejun. Nu aveau fructe sau legume pe lângă, ceea ce în Europa, chiar și în China, sunt, însă nu știu, poate că americanilor nu le plac fructele și legumele. La micul dejun mergeam mai mult să mă întâlnesc cu ohnePixel, unul dintre cei mai populari streameri de Counter-Strike din lume, decât să mănânc.

Bogăția mic-dejunului – videoclip (click pe link).

RECOMANDĂRI PRIMITE DE LA LOCALNICI

Am întrebat mai mulți americani, localnici, ce ar trebui să văd în Austin, iar toate recomandările erau legate de mâncare. Toată lumea în Texas îți recomandă să merg să mănânci „barbecue”, iar restaurantele pe bază de „barbecue” sunt foarte multe. Un localnic îți spune să mergi la „Terry Black’s BBQ” pentru că este cel mai bun, altul îți spune să mergi și să mănânci la „LeRoy and Lewis Barbecue”, altul îți spune să mergi nu știu unde, iar lista poate continua. Am mers să mănânc la vreo trei dintre ele și la Cane’s, mi-a plăcut mâncarea la toate trei, sper doar că la Cane’s sosul n-a avut mai mult zahăr decât este recomandat să mănânci într-o zi.

Am mers să vizitez și Capitoliul Texasului, care este cel mai înalt capitoliu din Statele Unite ale Americii, iar tot acolo am văzut că o imigrantă româncă este membră a Camerei Reprezentanților din partea democraților. Texas este condus de către republicani de zeci de ani, însă orașul Austin are la conducere democrați. Guvernatorul Texasului, ales prin vot direct, este același din 2015, de trei mandate, iar legea nu prevede o limită de mandate pentru această poziție. Guvernatorul în USA este omologul unui președinte de stat, căci USA este formată din mai multe state care au, mai mult sau mai puțin, autonomie în mai multe domenii. De asemenea, cei doi senatori care reprezintă statul Texas în Senatul din Washington DC sunt, de foarte mult timp, tot republicani, asta din cauza felului în care se desfășoară alegerile în USA, unde statele membre trimit câte un senator, eșalonat, deși mandatul de senator este de șase ani, ceea ce face ca statul respectiv să fie „captiv” unuia dintre cele două mari partide: Republican sau Democrat, depinzând ce partid este dominant în respectivul stat. Unul dintre aceștia este senator în Senatul USA din 2013 (se află la începutul celui de-al treilea mandat), iar celălalt din 2002 (se află la finalul celui de-al patrulea mandat, iar în 2026 va candida pentru al cincilea) . Și, da, vorbim despre „cea mai democrată țară din lume”. „Cea mai democrată” țară din lume are în componența ei un stat care alege același senator de 23 de ani. Mi se pare șocant cum cineva poate spune că este „liber” atâta timp cât, prin sistemul lor de vot, statele sunt captive unuia dintre cele două mari partide din USA.

Am mers să vizitez și Grădina Botanică din Austin, mi s-a părut interesantă, însă cred că putea fi mai bine organizată. Pe căldura aia și iarba se uscase. Mi s-a părut interesant și tipul de colibă (casă) pe care o aveau coloniștii suedezii care s-au mutat în Delaware începând cu anul 1638.

Totodată, nu puteam merge în Texas fără să trec pe la un magazin de haine de cowboy, blugi, cizme, tricouri, curele și pălării. Drept urmare, am trecut pe la Cavender’s, iar magazinul, deschis în 1965, chiar m-a uimit. Arăta la fel cum l-am văzut în filme. Magazinul este bine organizat și, fiind în America, am găsit haine pe toate mărimile. Acolo XL-ul pentru tricouri este ca un XXL de pe la noi. Nu puteam să nu-mi iau niște „suveniruri” de acolo, mai ales că blugii păreau de calitate, materialul fiind foarte interesant la atingere. Pălăriile frumoase erau foarte scumpe, peste 350-400 de dolari, însă chiar arătau într-un mare fel.

SIGURANȚĂ ȘI ARME

Eu, în cadrul evenimentului și pe stradă, pe oriunde am fost, nu m-am simțit niciodată în pericol. Am văzut o scenă ciudată când am fost să mănânc la Cane’s, unde un individ care părea drogat s-a luat de o fată, însă cineva a intervenit rapid. Noi am plecat și el a venit după noi, însă vorbea singur, l-am lăsat în pace și a schimbat direcția de deplasare. Nu m-am simțit în nicio secundă în nesiguranță și nici arme la vedere n-am văzut.

Am avut discuții cu mai mulți americani și mi-au zis că dreptul de a deține o armă este la fel de important ca dreptul de a avea automobil. La întrebarea „De ce ai nevoie de o armă?”, toți mi-au răspuns „Să mă apăr”, iar atunci am întrebat de cine să se apere, iar ei au replicat „De cei care au arme”. Păi, dacă nimeni n-ar mai avea arme, de cine te-ai mai apăra? Atunci n-au mai avut un răspuns. Știu că în Constituția SUA, adoptată acum aproape 240 de ani, există dreptul la a deține o armă, însă scopul deținerii armei era formarea de miliții dintre cetățeni în cazul unei conduceri abuzive, tocmai ca soluție de răspuns împotriva tiraniei. Sau, na, poate împotriva altora care ar fi vrut să colonizeze statele membre, însă acum nu mai putem discuta despre așa ceva. Astăzi cum ar mai putea Mark din Austin, Texas să lupte împotriva guvernului texan cu arma lui? Texas are o armată bine organizată. Armata USA are bombardiere care pot penetra pereți din beton armat de până la 30 de metri, are arsenal nuclear, blindate etc. Având toate aceste date, Mark din Texas mai poate lupta cu ea în cazul în care în USA vine la putere un guvern „tiranic”? Mi se pare absurdă retorica aceasta. Și în Elveția cetățenii rămân acasă, în mare parte, cu o armă după retragerea din serviciul militar, însă un alt soi de măsuri și de educație îi fac pe elvețieni să nu se omoare în masă sau să comită acte precum a fost cel din El Paso, Texas, din 2019, când un tânăr de 21 de ani a ucis 23 de persoane și a rănit alte 22 într-un Walmart. Pentru toate aceste exemple, însă și pentru altele, ar trebui ca armele, dacă nu sunt interzise, măcar să fie drastic limitate. În multe state din USA puteai cumpăra arme din Walmart după ce ai împlinit 18 sau 21 de ani. De foarte multe ori nici nu sunt verificați cumpărătorii, iar aceste acțiuni duc la multe drame în fiecare an. Și toate acestea doar pentru „libertatea de a te apăra” cu o armă de foc. Un astfel de articol, în opinia mea, nu se mai justifică în ziua de astăzi. Dar toată această treabă sună ca o afacere, căci nu cred că mai vorbim despre drepturi atâta timp cât, cel puțin în fiecare din ultimii patru ani, au murit între 17.000 și 21.000 de persoane prin omucideri cu arme de foc. În 2021 – aproximativ 21.000 de omucideri, 2022 – aproximativ 20.000 de omucideri, 2023 – aproximativ 18.000 de omucideri și în 2024 – aproximativ 20.000 de omucideri, astea toate la o populație de aproape 350 de milioane de cetățeni. Este evident pentru orice logică elementară că odată ce ai la dispoziție o armă de foc, apăsarea pe trăgaci nu presupune la fel de multă inconștiență și „sânge rece” precum uciderea unei persoane cu un cuțit sau alte arme artizanale. Deținerea unei arme de foc îi face pe unii să uite pentru un moment de rațiune și urmări, iar în conflicte spontane îi face să tragă cu arma imediat, chiar dacă conflictul ar fi putut fi evitat. Industria de armament pentru civili și asociațiile deținătorilor de arme de foc fac lobby de milioane de euro în fiecare an pentru ca politicienii să nu interzică armele de foc pentru populație, ceea ce ne transmite că este doar o afacere, fără să-i pese cuiva că această afacere omoară între 17.000 și 21.000 de persoane în fiecare an. Și, chipurile, asta se numește libertate.

Am fost și eu într-un Walmart să văd cum se vând arme, însă în Walmart, în urma atacului de la Walmart-ul din El Paso, nu se mai vând arme și nici muniții, însă există magazine care fac asta. Eu nu am găsit vreunul în Austin. Ori nu am căutat eu prea bine, ori nu mai sunt.

NAȚIONALISMUL

Am fost la acest tip de eveniment în Copenhaga și în Shanghai, însă la niciunul dintre aceste evenimente, primul din Danemarca și al doilea din China, nu s-a strigat numele țării în care ne aflam. De asemenea, am mai fost la un eveniment de Counter-Strike în Cluj-Napoca și nici acolo nu am auzit „România, România”. În USA erau foarte multe momente de mândrie națională și publicul american striga „USA, USA”. Este interesant că n-am văzut așa ceva nici în China, dar am văzut în USA. Ei sunt foarte mândri că sunt americani, însă nu le-a spus nimeni că nu pot fi mândri de ceva ce nu ține de ei, căci nu ei au decis să se nască în USA. Însă pot fi mulțumiți că sunt americani, cu asta sunt total de acord.

Eu peste tot mi-am luat steagul României cu mine. În Copenhaga steagurile au fost permise și l-am afișat (ar zice unii, chiar obsesiv), dar în China nu au fost permise. În prima zi (din patru zile) a evenimentului din Austin au fost permise steagurile, însă eu l-am uitat în bagajul de la hotel. A doua zi, tocmai când juca românul nostru pe scenă, am scos steagul și cineva de la securitate a venit la mine și mi-a zis că steagurile sunt interzise. I-am spus că ieri au fost afișate, deci permise, steagurile și el a zis că „asta a fost ieri”. Toate acestea în condițiile în care organizatorul nu anunțase că steagurile ar fi interzise, așa cum a fost, spre exemplu, în China. S-a terminat meciul românului nostru și, după ce că pierduse și eram destul de nervos, am văzut mai multe steaguri ale USA în sală și un steag combinat USA-Canada. Atunci cei de la pază nu au mai zis nimic și i-au lăsat să le afișeze, ceea ce mi se pare de-a dreptul discriminatoriu.

Din discuția cu mai mulți americani am înțeles că au ceva cu francezii. Nu neapărat că-i urăsc, dar am înțeles că nu-i prea suportă. Nu știu dacă o majoritate dintre ei simt asta, însă toți cu care am vorbit mi-au spus acest lucru. Drept urmare, echipa franceză Vitality a fost huiduită tot evenimentul.

Am avut ocazia să rămân prieten cu câțiva americani și să mă joc cu ei după ce am revenit în Europa, chiar dacă unii dintre noi aveam un ping mare, jucându-ne pe servere din America de Nord sau din Europa. De fiecare dată când jucam pe servere din Europa, la orice ceartă între noi și ceilalți coechipieri, americanii veneau cu „argumentul” următor: „De unde ești? Oricum nu contează de unde ești. De oriunde ești, America te deține. America te deține” și alte astfel de lozinci naționaliste. Nu știu ce fel de argument ar trebui să fie acesta, însă așa văd unii dintre ei lumea.

Exact când eram eu în USA, când mâncam la Cane’s, Trump a făcut conferința de presă în urma bombardării Iranului, iar persoana cu care eram, un american, mi-a zis că iranienii sunt dușmanii lui. Atunci l-am întrebat dacă i-au făcut ceva iranienii de spune asta, iar el mi-a zis „Nu, nu mi-au făcut nimic, dar au vorbit urât de America”. Wow, atunci am rămas șocat de gândirea pe care unii dintre ei o au. Și nu este el singurul pe care l-am întâlnit și mi-a zis asta, ci mai mulți gândesc așa.

Păi, dacă tot este așa, băieți, de ce vă mai întristați când USA plătește miliarde de dolari, din trilioane, pentru a apăra țările de care voi faceți mișto că le dețineți? Măcar să plătiți pentru hâhâiala și aroganța de care mulți dați dovadă. Și cu toate acestea, în Capitoliul din Texas, la baza cupolei, pe podea, scrie „Republic of Texas” în centru. Iar într-un cerc mai mare scrie „++ The United States of America ++++ The Kingdom of Spain +++++ The Kingdom of France +++++ The Republic of Mexico +++ The Confederate States of America++ The United States of America (se încheie cercul). Pare că Franța a avut un rol important în definirea statului Texas, și nu doar în cazul acestui stat. Prin urmare, poate că americanii n-ar trebui să-i huiduie atât de rău pe francezi, mai ales că în prezent Franța chiar tratează USA ca pe o mare putere, purtându-i respectul cuvenit, fără să atace America în vreun fel.

RASISMUL

Sunt multe exemple de rasism pe care le putem trece în dreptul USA, însă unul dintre cele mai mari este chiar atentatul din El Paso, Texas. Atunci, criminalul a publicat înaintea atacului un manifest online în care susținea teorii conspiraționiste precum „Marea Înlocuire” (Great Replacement), conform căreia populația albă ar fi „înlocuită” de imigranți, în special hispanici, el neștiind, cel mai probabil, istorie. Statul Texas a fost parte a Mexicului până cetățenii au zis că vor să aibă un stat independent, După Revoluția Texană din 1835-1836, Texasul și-a câștigat independența, iar 9 ani mai târziu, în 1845, acesta a fost anexat ca stat membru al Statelor Unite ale Americii. Dacă acel tânăr de 21 de ani ar fi știut că acel teritoriu, până nu demult, fusese sub stăpânire spaniolă și apoi mexicană, poate n-ar mai fi decis să omoare 23 de persoane și să rănească alte 22 într-un oraș în care populația majoritară este formată din hispanici sau latino, undeva pe la 80%.

Polarizarea este din ce în ce mai mare chiar și la noi, în Europa, însă polarizarea capătă o altă turnură atunci când ai arme de foc la îndemână, și sunt multe exemple în care omuciderile au avut la bază ura rasială. Totodată, am văzut, nu demult, înainte să plec eu în USA, cum Trump a scos Garda Națională pe străzile din California pentru a „lupta” cu imigranții ilegali, asta în urma abuzurilor făcute de ICE, deportând unii imigranți care aveau forme legale de ședere și nu aveau antecedente penale. Toată lumea pare să uite că America este astăzi ceea ce este și datorită imigranților și multiculturalității. Pare că Donald Trump uită că bunicul lui, Friedrich Trump, a fost un neamț care a plecat în USA pentru o viață mai bună.

VISUL AMERICAN

Și cu toate acestea, după prima zi în care am început să „accept” căldura și umiditatea din Austin, după toate neplăcerile pe care mi le-au provocat cei de la hotel sau hotelul în sine, în următoarele zile mă gândeam la cum ar fi dacă m-aș muta în USA, chiar în Austin, căci mi-a plăcut orașul. Pare și destul de sigur, însă umiditatea este prea ridicată. Nu-mi place pentru faptul că „visul american” nu este doar despre drepturi, îndatoriri și oportunități, ci este și despre drepturi încălcate, fără concedii de odihnă satisfăcătoare pentru angajați, fără accent pe contracte colective de muncă, sindicate, sistem de sănătate de stat, învățământ de stat, iar lista poate continua. Parte din viața lor sunt armele de foc și automobilul. Pentru ei este o degradare umană dacă nu ai automobil sau măcar permis de conducere auto, căci compară asta cu lipsa de libertate.

Totodată, americanii au o mișcare destul de ciudată prin care spun că prioritar este să NU aibă magazinul în cartier sau în sat, să NU aibă școala în cartier și nici alte servicii. După ei, așa cum i-au îndoctrinat producătorii de automobile din anii ’20-‘30, valoarea casei scade dacă ai magazin sau școală lângă casă. Rar mi-a fost dat să văd în viața asta o ruptură mai mare de logică, iar de aici a pornit și mișcarea NIMBY (Not In My Back Yard). Dar oare cum ar fi ca americanul de rând să nu mai ducă copilul cu automobilul timp de 30-40 de minute la școală, ci copilul să meargă 10-20 de minute pe jos? Ce-ar fi să nu mai meargă la 15-20 de mile distanță pentru a-și lua cartofi să facă „french fries”, ci să meargă la 3-5 minute de casă? Cred că și-ar îmbunătăți calitatea vieții, căci n-ar trebui să mai respire toate acele noxe din automobilul lui cât un tanc. Pare că în orașe precum Austin acest aspect începe să se schimbe, încetul cu încetul.

Astea Ziind Fise, deși poate par destul de critic la adresa Statelor Unite ale Americii, mi-a plăcut vacanța pe care am avut-o acolo și, cel mai probabil, m-aș întoarce în USA. M-aș întoarce pentru mai multe vizite sau poate chiar pentru a locui acolo, însă este foarte complicat să pleci și să locuiești acolo fără să ai o persoană de sprijin sau un loc de muncă asigurat. Deși USA a făcut multe excese, sper să rămână garantul democrației în lume, deși în prezent are un scor de doar 7.85 puncte / 10 în Indexul Democrației pentru 2024, un indicator care se calculează în fiecare an. La categoria „democrație” Statele Nordice conduc detașat clasamentul, toate având peste 9 puncte / 10, însă ele sunt prea mici și prea „socialiste” pentru a fi noii garanți ai democrației în lume, deci n-are rost să ne îmbătăm cu apă rece. Poate sunt prea de stânga, prea socialist, pentru a putea trăi în Statele Unite ale Americii.