Când m-am înscris la Facultatea de Mecanică din cadrul Universității Politehnica Timișoara, în 2015, nu eram convins că voi fi admis în cadrul programului de studii pe care doream să-l urmez, Tehnologia construcțiilor de mașini, prin urmare, luam deja în calcul să mă înscriu și la București, în cadrul Universității POLITEHNICA din București, la același program de studii. Zilele au trecut, confirmările au venit, iar eu am fost afișat pe la jumătatea listei cu admiși. Drept urmare, am îngropat repede ideea de a mă îndrepta înspre capitală.

În 2016, după un an și ceva de făcut naveta Arad-Timișoara zilnic, de luni până vineri, uneori și sâmbăta sau duminica, căci eram director al unui departament din cadrul Ligii Studenților din Facultatea de Mecanică din Timișoara, mi-am luat o chirie modestă în Timișoara. Plăteam undeva pe la 130 de euro pentru ea. Era situată la etajul IV al unui bloc, evident, comunist, în locul unde fusese uscătoria blocului. Nu cred că aveam 12 m², iar problema recurentă din acea încăpere era igrasia. Din scara blocului intrai direct în cameră, iar dacă nu erai atent, te împiedicai și cădeai în pat. Între baie și cameră, căci din cameră intrai în baie, nu exista ușă, era un fel de burduf pe care-l trăgeai, însă nu se închidea cum trebuie. Vara era o căldură care te nenorocea. I-am spus proprietarului să discutăm cu privire la un aparat de aer condiționat, însă acesta a zis că este deja vară și lucrătorii din domeniu sunt ocupați în ceea ce privește montările, că prețul ar fi prea mare atunci, că nu știu ce, și mi-a zis că se gândește el la ceva. Mi-a adus un aer condiționat pe roți, care avea o evacuare de tipul celei de la hotă. Unde să scot eu acea evacuare? Nu aveam unde. A venit el și mi-a zis să scot evacuarea pe geam și să leg geamul cu ceva. Ce reușea el să răcească în cameră, încălzea aerul care intra pe geam, că altfel, dacă închideam geamul, evacua aerul super cald înăuntru. În fine, a fost o adevărată experiență, însă era bun ca ventilator măcar.

La doi ani distanță, prin decembrie 2018, era evident că nu mai pot locui în acele condiții. Între timp, parcă crescuse și puțin chiria, ceea ce pe mine m-a deranjat și am decis să mă mut. Cu sprijin, ca de obicei, din partea familiei, am decis să mă mut într-o chirie mai spațioasă și mai confortabilă, care costa vreo 230 de euro, aproape dublu în comparație cu precedenta. Am semnat contractul cu proprietarul, acesta avea mai multe garsoniere și apartamente în Timișoara, fiind un medic dentist și afacerist renumit, originar din Liban. La această chirie aveam undeva pe la 25-30 m², baia fiind mai spațioasă. Totul din acea garsonieră era nou, eu fiind primul chiriaș, deci m-am bucurat de lucruri la prima utilizare, mai ales dacă păstrăm comparația cu vechea chirie. Proprietarul a fost foarte de treabă și m-am înțeles foarte bine cu acesta. De aceea, când avea un chiriaș nou, deși avea trei garsoniere din patru libere la mansardă, una fiind cea în care locuiam eu, acesta nu a adus pe nimeni acolo, tocmai ca să nu mă deranjeze. Îmi plăcea teribil acolo, m-am simțit ca acasă, am simțit că-mi aparține acel loc. În trei ani și jumătate, cât am stat în respectiva locuință, acesta a intrat doar când am avut vreo defecțiune pe la aerul condiționat sau pe la baie. Și atunci venea doar în prezența mea, alături de muncitorii care reparau. Tot ce se strica era reparat de către acesta, inclusiv costul freonului pentru aparatul de aer condiționat era suportat din banii dumnealui. Asta era politica dânsului: „Tu plătești o chirie, iar eu mă asigur să ai confortul necesar.”, ceea ce nu mulți proprietari fac. Venit în România în perioada comunistă, prin ’80, pentru a face studii în domeniul Medicină dentară, acesta a învățat limba română foarte bine și a învățat că primele calități ale unei persoane sunt cuvântul și omenia. Spre exemplu, dacă chiria și cheltuielile erau 1571 de lei, eu îi dădeam 1575, iar el îmi dădea cei 5 lei înapoi dacă nu avea să-mi dea rest sau dacă nu avea timp să caute restul de 4 lei. De fiecare dată a fost așa, niciodată altcumva. Doar o dată l-am păcălit și i-am lăsat eu opt lei în plus, dar a fost o singură excepție în peste 40 de luni. A fost chiar o plăcere să cunosc o asemenea persoană.

În iunie 2021 am absolvit studiile universitare de masterat și am dorit să-mi completez studiile prin înscrierea la doctorat. Am ales, din nou, Universitatea Politehnica Timișoara, însă pentru domeniul în care eu am dat admitere erau doar două locuri cu bursă, iar printr-o combinație de studenți veniți de la alte universități sau de la alte domenii de studii și lipsa transparenței, deși exista o grilă de admitere, am fost admis la buget, însă fără bursă. Nu eram dispus să mai continui studiile fără respectiva bursă, deoarece împlinisem deja 25 de ani și voiam ca nu doar familia să mă țină și la doctorat, ci să produc și eu ceva. Bursa nu era imensă, însă era vreo 300 de euro, deci numai buni. Astăzi a fost interviul de admitere în cadrul Universității Politehnica Timișoara, iar a doua zi se încheia perioada de admitere pentru doctorat din cadrul Universității POLITEHNICA din București, drept urmare, am luat decizia să mă înscriu și la București. Era pandemie, deci înscrierea s-a realizat on-line. Am făcut o prezentare cu ceea ce aș dori să urmez în cadrul studiilor doctorale, iar la câteva zile am fost la interviu. La interviu erau patru sau cinci cadre didactice, printre acestea aflându-se Directorul Școlii Doctorale, Decanul Facultății în care este organizată Școala Doctorală și unul dintre Directorii de Departament care stau la baza facultății, deci personalități renumite în domeniu. La câteva zile după interviu, s-au afișat primele liste. Mă aflam pe poziția 12 din vreo 38 de candidați, ceea ce m-a făcut să cred că voi avea bursă. În toamnă a mai fost o rundă de admitere, atunci au mai fost admiși vreo 30 de persoane, însă tot eram eligibil pentru bursă, deoarece m-am uitat peste medii și am văzut că mă situez pe undeva pe locul 20 din totalul de peste 70 de persoane admise. Cu toate acestea, eu nu eram sigur că voi avea sau nu bursă, deoarece bursele erau distribuite după ultima rundă de admitere, iar în acel an s-a decis să se mai facă încă o sesiune de admitere „deschisă” până în noiembrie. Eu eram admis în cadrul ambelor universități, însă nu semnasem contractul cu niciuna, deoarece contractele se semnează după distribuirea burselor. Miercuri, 6 octombrie 2021, trebuia să confirm locul obținut în cadrul Universității Politehnica Timișoara, însă am trimis o solicitare de renunțare la studiile din cadrul instituției mai sus menționate, deși eu nu eram sigur că voi avea bursă în cadrul Universității POLITEHNICA din București. Secretara a fost uimită de decizia pe care am luat-o și mi-a zis că va trimite solicitarea către conducerea IOSUD-UPT. A doua zi, în 7 octombrie 2021, am primit confirmarea că aceasta a fost avizată de către forurile responsabile. La o lună distanță, pe la începutul lui noiembrie, am aflat bursierii din cadrul Universității POLITEHNICA din București și, evident, cum calculasem și eu, eram confirmat ca student bursier.

Am mers la București să semnez contractul, apoi am început activitatea, trebuia să parcurgem Programul de Pregătire Avansată, care constă în trei discipline transversale și două de specialitate. Disciplinele transversale le-am susținut în decembrie din câte îmi amintesc, urmând să le susțin pe cele de specialitate.

Sărbătorile le-am petrecut alături de niște verișori, în satul natal, unde am crescut până la 11 ani. Era pandemie, deci totul on-line. Prin urmare, n-a fost necesar să mă mut în București, însă în martie-aprilie am văzut că a apărut o oportunitate de angajare în cadrul Universității POLITEHNICA București.

Postul era în cadrul Serviciului calitate, fix în domeniul în care sunt expert evaluator în cadrul Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior încă din 2018. M-am uitat la criteriile ce trebuie îndeplinite pentru înscrierea la concurs și, având în vedere că le îndeplineam, m-am înscris. Mi-am pregătit documentele necesare și, atunci când le-am avut pe toate, am mers să-mi depun dosarul la sediul instituției, la București. Am luat un tren de noapte, pe cel privat de la Astra Trans Carpatic, și am ajuns în București dimineața, era ultima zi în care mă puteam înscrie. M-am înscris, apoi am plecat înapoi spre Timișoara. La câteva zile s-au afișat rezultatele în urma selecției dosarelor, am fost declarat eligibil, iar peste o săptămână aveam proba scrisă. Am venit în București cu o zi înainte, tocmai pentru a merge dimineața la examen relaxat și pregătit, fără să mă gândesc că poate întârzie trenul sau ceva. La 11:00 era programat examenul. Am mers în sala de examen și mai erau șapte persoane, deci eram opt cu toții. Iar posturile scoase la concurs erau doar două, deci cel puțin șase urmau să se lovească de un rezultat negativ. În sistemul public, pentru posturile de execuție, candidatul trebuie să obțină la fiecare probă cel puțin 50 de puncte din 100, altfel este declarat respins, iar odată declarat respins la una dintre probe, nu mai poți fi admis. Am fost întrebați ce subiect dorim, cred că erau două variante, am ales una dintre variante și am trecut la rezolvarea grilei. Au fost 10 întrebări, parcă, unele cu patru variante de răspuns, iar altele cu mai multe, dacă nu mă înșel. Am completat ceea ce aveam de completat și am rămas printre ultimii, adică am plecat chiar ultimul, că ultimii doi sau trei candidați erau obligați să plece simultan, pentru a nu exista suspiciuni de viciere a probei, în favoarea sau în defavoarea ultimului care rămâne în sală. În fine, am ieșit, țin minte că mai eram cu o domnișoară. Am întrebat-o cum s-a descurcat, iar ea mi-a transmis că s-a descurcat foarte bine. Atunci m-am speriat și m-am gândit că dacă ea este una dintre cei doi, la ce ghinion am eu, sigur nu voi fi eu al doilea. În fine, m-am întors la Timișoara și la o săptămână s-au afișat rezultatele pentru proba scrisă. Ce să vezi? Surpriză! Un singur candidat luase peste 50 de puncte, una dintre persoane luând 40 de puncte, iar restul luând între 0 și 30 de puncte, parcă. Respectiva persoană, cea care luase peste 50 de puncte, am fost eu. N-a fost o surpriză pentru mine, și eu credeam că voi lua peste 50 de puncte, însă nu mă așteptam ca niciunul dintre ceilalți șapte candidați să nu facă punctajul necesar pentru a promova. După o altă săptămână, la aceeași oră, a fost programat interviul, având o comisie de trei persoane plus un secretar. Am mers din nou la București, am susținut interviul, apoi m-am întors la Timișoara. După câteva zile, nu mai știu câte, am fost declarat admis, deci am obținut unul dintre cele două posturi. Aveam timp două săptămâni pentru a semna contractul, astfel l-am lăsat în așteptare. În ultima zi în care puteam semna contractul, m-am gândit mult timp dacă s-o fac sau nu. Salariul ar fi trebuit să fie, conform legii, vreo 2300 de lei sau puțin mai mult cu tot cu tichete de masă, însă tot un articol din lege menționa o excepție, iar această excepție s-a aplicat la mine, drept urmare, salariul a rămas pe undeva pe la nici 2000 de lei, însă aproape de această sumă. Când am văzut asta, nu am mai vrut să semnez, căci aveam și 90 de zile de probă. Dacă superiorilor nu le convenea activitatea mea, ei mă puteau concedia. Doar asta mi-ar mai fi trebuit, să rămân în București cu o chirie de 400 și ceva de euro pe cap, și să mai rămân și legat de un contract prin care mă obligam să plătesc suma asta doar ca să stau în București, fără loc de muncă, fără nimic.

În fine, am semnat contractul, am stat în București până vineri, apoi m-am întors la Timișoara. Undeva în acea perioadă, în aprilie-mai, am renunțat la chiria de la Timișoara și-mi căutam în București. M-am întors de la Timișoara și stăteam în București prin AirBNB-uri pe care mi le schimbam la două-trei zile, căutând chirie. Nu găseam nimic, nu se ivea nimic. Căutările au continuat aproximativ încă două săptămâni, timp în care am stat prin AirBNB-uri o săptămână, iar o altă săptămână, după nunta verișoarei mele Adina, nuntă la care am mers și eu, am stat la un unchi mai îndepărtat – însă foarte apropiat sentimental de familia noastră, reciproca fiind valabilă – ce are un apartament pe la Lujerului. Gestul familiei unchiului meu m-a sensibilizat și m-a făcut să înțeleg că în lumea noastră, deși mulți spun că este plină de oameni pe interes, mai sunt și persoane de bine. Mulțumesc foarte mult pentru ajutor!

Venea lunea, începeam iarăși munca, iar eu nu aveam chirie. Sâmbătă îmi programasem să văd două apartamente. Unul la Lujerului, în blocul în care este și Evidența Populației, iar unul la Gorjului. Cel de la Lujerului nu mi-a plăcut deloc, deși zona era foarte bună, însă era la etajul 9 sau ceva de acest gen. Eu mereu am fugit de înălțimi, iar etajele de tipul 9-10 erau excluse din oficiu, plus că nu arăta prea bine. Inițial voiam cel mult la etajul 4, însă n-am avut noroc. În fine, am renunțat la cel de la Lujerului și am mers să-l văd pe cel de la Gorjului. Aici am văzut apartamentul, mi-a plăcut, deși era la etajul 6. Proprietarul, deși tânăr, părea dificil și am fost convins că nu va vrea să mi-l închirieze, că voia nu știu ce dovezi cu iubita și nu mai știu eu ce, deci mi-am luat gândul de la el. Apartament decomandat, cu bucătărie închisă, cu debara, cu balcon, geamuri termopan, aproape de metrou, deci avantajos. Sigurul dezavantaj fiind lipsa centralei și faptul că blocul nu beneficiase de lucrări de izolație a acestuia, plus faptul că gazul și căldura sunt plătite la comun. Știți voi, că așa le plăcea comuniștilor, să pună totul la comun. Iar ăstora nu le place să modifice aceste aspecte, că, na, unii consumă mai mult decât plătesc și nu le convine să se schimbe ceva. În fine. Nu la mult timp după ce am plecat, mi-a scris proprietarul să mă întrebe când putem semna contractul. L-am semnat duminică dimineața, iar seara m-am și mutat. În sfârșit, aveam unde să locuiesc. Fiind aproape de metrou, mi-a plăcut, deoarece pot merge cu metroul până la Politehnică, apoi mai fac 10 minute pe jos până la birou, deci ajung relativ repede, drumul fiind scurt.

Cam atât cu introducerea, deși a fost una foarte lungă, caracteristică mie. De aici înainte vreau să ne concentrăm pe modul în care am perceput eu această schimbare, cea generată de mutarea din provincie la capitală.

Pentru început, doresc să menționez că nu prea am prejudecăți față de anumite lucruri, însă Bucureștiul nu este pentru sensibili. Spre exemplu, Timișoara poate fi gazdă pentru persoanele boeme, însă eu am impresia că Bucureștiul nu poate fi. Este un oraș agitat, un oraș care te scoate din pepeni uneori.

Din punct de vedere al vieții sociale, Bucureștiul este ceva special. Cluburi peste cluburi, terase peste terase, pub-uri peste pub-uri, cafenele peste cafenele, iar exemplul poate continua. Aici se petrec în mare parte, mai toate evenimentele importante din foarte multe domenii. Aici au sediul foarte multe companii care operează la nivel național, chiar dacă ele au fost fondate la Timișoara sau la Arad, au sediul toate instituțiile de interes public, și tot așa. Tot aici (sau cu companii de aici) au loc cele mai mari și mai importante evenimente în domeniul jocurilor electronice, concursuri, gale, evenimente de promovare ș.a.m.d, iar eu fiind un împătimit al acestei industrii, sunt bucuros că acum pot participa foarte ușor la aceste evenimente, fără să mai merg 10-11 ore cu trenul, fără să mai dau 3-400 de lei pe transport. Un alt aspect pe care-l voi introduce tot în această categorie, și pe care eu îl consider destul de important, sunt relațiile pe care le-am dezvoltat cu anumite persoane care activează în domeniul jocurilor electronice, de la pasionați, până la jucători sau manageri, ceea ce mă ajută să trec peste faptul că nu am familia aproape. Și înainte vorbeam cu respectivele persoane, în special cu jucători, dar este altceva când putem ieși și la o apă plată sau la o bere, când ne putem juca ceva, când putem vorbi față în față, practic putem socializa fără vreo barieră. Din punct de vedere social, deși oamenii sunt puțin mai primitori în „provincia” din care m-am mutat, la capitolul „viață socială”, Bucureștiul are un atu foarte mare.

Din punct de vedere al culturii și al evenimentelor culturale, cu toate excesele lui, Bucureștiul este orașul care nu va putea fi egalat, în opinia mea, niciodată. Aici găsești de la piese de teatru, evenimente de stand-up, concerte, și până la orice îți poți dori. În București am fost în peste 10 teatre, am mers la zeci de piese, iar asta în nici măcar un an de zile, am fost la evenimente de stand-up sau la concerte. Evenimente care au loc exclusiv aici, în capitală. Foarte multe dintre aceste evenimente nu s-au repetat și nu se vor mai repeta niciodată. Asta face capitala specială, faptul că aportul cultural pe care-l poate avea asupra ta este foarte mare, este exact cât vrei tu să fie. Da, este corect, pentru a merge la o piesă de teatru nu este ieftin deloc. De regulă, în România este scumpă cultura, de orice tip ar fi aceasta. Un bilet la o piesă de teatru cu o distribuție formată din oameni foarte cunoscuți poate fi și 180 de lei, poate chiar mai mult. La fel și pentru evenimentele de stand-up. Un bilet la un astfel de eveniment poate costa foarte mult, însă dacă vrei să mergi, mergi, dacă nu, nu. Dar ai posibilitatea să alegi asta, ceea ce în anumite cazuri din provincie, nu. Nu există zi de la natură să nu ai ce face în București, ceea ce nu peste tot prin provincie este valabil. Aici sunt piese de teatru aproape zilnic. Uneori sunt piese chiar zilnic. Nu există un alt oraș în România care să se poate lăuda cu o astfel de agendă culturală. Sunt atâtea muzee care pot fi vizitate, atâtea galerii de artă, trebuie doar să le cauți și să vrei să le calci pragul. Din punct de vedere cultural, deși tot în București am văzut sute sau mii de oameni care au stat la cozi pentru o șaorma gratis oferită de către influencerul Y sau de către manelistul Z, deși tot aici am fost la un film la care două grupuri de fete vorbeau fără încetare, ca niște nesimțite, deși aici vezi băieții cu contururi la barbă de parcă ar fi desenate cu marker-ul, cu treninguri mulate pe burți, gleznele goale și cu borsetă pe după cap, tot aici ai parte de cultură câtă vrei să accesezi, căci depinde de tine în care direcție vrei să mergi. Deși Bucureștiul este un lider incontestabil în ceea ce privește accesul la cultură, tot vezi oameni care merg la teatru și cărora le sună telefonul în timpul piesei sau care se îmbulzesc spre ieșire imediat după ce este piesa gata. Da, mai avem de lucrat la multe capitole, însă toată țara noastră are această problemă. Voi împărtăși cu voi, însă nu în acest articol, ce-am trăit când am zburat din Danemarca în România, iar în acel zbor nu erau doar „sudiști”.

Din punct de vedere al infrastructurii rutiere și pietonale, Bucureștiul este printre cele mai codașe orașe din România. Pietonii nu sunt băgați în seamă și nu sunt respectați, deși sunt mai mulți decât șoferii, nici de către administrațiile de sector, nici de către administrația generală. În anumite cartiere sau zone nu avem nici măcar un parc. Spre exemplu, În zonele Lujerului-Gorjului nu avem nici urmă de parc. Singurele spații verzi din Militari, cu excepția parcului din Drumul Taberei, sunt cimitirele. Da, mai este și parcul Politehnicii, dar cine-ți vine patru-cinci kilometri ca să vadă un copac? Să fim serioși. Trotuarele sunt praf. În multe locuri sunt găurite, și chiar dacă nu sunt găurite, ele au burți și cocoașe astfel încât strâng apa de ploaie mai bine decât niște ulcele. Bălți pe toate trotuarele, pe toate drumurile, că dacă trec șoferii mai pe lângă bordură, te spală din cap și până-n picioare. N-ai cum să pleci curat de acasă și să te întorci tot așa. În centrul vechi este plin de pavele care te stropesc cu apă când calci pe ele, și tot așa pot continua cu exemple, însă n-o s-o fac.

Încălțămintea mea după 10 minute de mers prin București.

Din punct de vedere al transportului în comun, Bucureștiul stă mai prost decât foarte multe orașe din provincie. Dacă mergi cu tramvaiul, cu excepția celui nou, acesta dansează pe șine de parcă ar dansa „macarena”, sare ca o minge. Multe dintre autobuze sunt, nu că murdare, ci jegoase în adevăratul sens al cuvântului. Asta pe lângă faptul că unele întârzie și 15 minute, chiar azi am experimentat acest aspect. În foarte multe mijloace de transport în comun miroase îngrozitor, chiar și acum, iarna. Hai că vara mai înțeleg, că uită lumea să se dea cu deodorant, însă iarna ai multe haine pe tine, iar dacă și prin ele trece mirosul, treaba este clară, știm cu cine avem onoarea. În foarte multe mijloace de transport în comun este foarte aglomerat, iar administrația nu face nimic să soluționeze această problemă. De multe ori miroase urât, este cald și nici geamul nu poți să-l deschizi, asta fiind combinația perfectă. În autobuze se anunță stația X, iar până la ea mai sunt două sau trei stații, abia apoi urmează respectiva stație. Bătaie de joc. Singurul transport în comun care merită utilizat este metroul. Deși aglomerație este și la metrou și uneori este foarte cald, sau poate doar mie îmi este, acesta te duce destul de repede din punctul A în punctul B, iar asta pentru doar trei lei, mai ieftin decât biletul de tramvai din Arad. Marele dezavantaj al metroului vechi este cauzat de faptul că multe dintre stații sunt la distanță foarte mare una de cealaltă. În opinia mea, acestea ar fi trebuit să fie la fel de dese precum sunt pe linia M5, cea care duce în Drumul Taberei, sau poate chiar mai dese. Eu aș vedea oportun ca o stație să fie situată la aproximativ 500 de metri, nu la 1,5 sau 2 km.

Din punct de vedere al serviciilor de „ridesharing”, Bucureștiul este cu ani lumină în spatele orașelor din provincie. Este plin de șoferi neciopliți în cadrul celor două-trei servicii de acest gen, iar automobilele au ajuns să fie mai hârburi decât cele pe care le întâlnești la taxi. Comportamentul multora dintre acești șoferi lasă de dorit și te face să le lași banii pe comandă, să cobori și s-o iei pe jos. Distanțele din București sunt foarte mari, deci se anulează curse într-o veselie și oamenii sunt ciordiți prin metoda „tariful dinamic”. Uneori ajungi să plătești și 45 de lei pentru o cursă de 3,5-3,9 km, ceea ce este jaf la drumul mare, dar „Asta este, boss, e tarif dinamic.”, deci n-ai ce face dacă te grăbești. De fapt, ai. Mergi cu metroul dacă este în drumul tău. În București se stă la niște cozi în trafic de-ți vine s-o iei pe jos, iar unii dintre șoferii de „ridesharing” se înjură cu participanții din trafic de parcă ar fi singuri în mașină, uită de client. În fine, ca o concluzie, Bucureștiul stă destul de rău la acest capitol, poate cel mai rău.

Din punct de vedere al locuințelor și al utilităților, Bucureștiul este un oraș trist, foarte trist. Foarte multe blocuri sunt o ruină, o ruină. De la Gorjului înspre Păcii, spre exemplu, chiar la stradă sunt niște epave care mă uimesc că încă n-au căzut, iar exemplele pot continua. Foarte multe locuințe sunt mici și arată rău, unele chiar groaznic, însă proprietarii au pretenții să le închirieze cu sume exorbitante. Dacă vrei să stai pe lângă vreun metrou sau ceva, chiar și la 10 minute de acesta, prețul sare cu nu știu câte sute de lei, de parcă trece metroul pe la tine prin casă. Am impresia că foarte mulți proprietari nu înțeleg cum se muncesc banii și-și doresc ca tu, om sărac care ești și nu-ți permiți un apartament (săracule care ești sărac), prin chiria pe care o plătești, să le achiți rata la bancă, dar să le rămână și profit, în timp ce tu plătești cheltuielile, reparațiile sau fondul de rulment. Apa caldă este când este, iar când nu este, nu este, precum celebra zicală. Da, apa caldă este un moft uneori. Deși îți curge apă la robinet chiar dacă nu este caldă, se contorizează ca fiind apă caldă, de puține ori întâmplându-se să nu curgă deloc. Uneori nu este nici căldură, însă peste asta mai treci, că-ți mai pui o pătură-n cap, dar fără să-ți faci baie nu poți să trăiești. Așa ceva eu n-am mai văzut în „provincia” din care vin, sincer să fiu, deci și aici Bucureștiul are un minus.

Am un salariu de aproape 2000 de lei, o chirie de 400 și ceva de euro și un vis. Cum aș putea eu să trăiesc în acest oraș dacă nu m-ar ajuta familia și dacă nu aș face lucruri extra pentru a mai beneficia, din profesii „liberale”, evident, și de alte venituri? Numai tânăr singur și fără locuința ta să nu fii în orașul ăsta, că mori de foame. Sau na, nu mori, ci te îngrași, că mănânci doar merdenele, șaorme, covrigi și „covridogi”.

Aceasta este experiența mea cu privire la mutarea din provincie în capitală. Nu știu dacă a meritat, însă știu sigur că nu-mi voi mai sacrifica familia, viața și sănătatea în acest mod pentru mult timp. În acest ritm este complicat să fii sau să încerci să fii fericit, mai ales dacă nu ai persoanele dragi lângă tine, în special familia. Te sună cei dragi, te sună familia, dar nu sunt lângă tine, iar atunci când ești singur vezi viața altcumva, iar eu sunt aproape singur de prin 2012-2013, și aici nu mă refer la relație.

Aș dori să știu dacă locuiești în București, iar dacă da, care este părerea ta despre ceea ce am scris eu mai sus. În caz că te-ai mutat aici din provincie, aș fi încântat să aud punctul tău de vedere și cum percepi tu că te-a influențat acest lucru pe tine.

Astea Ziind Fise, deși este o lectură mai lungă, sper să nu vă plictisească atât de rău. De fapt, doar cei interesați doresc să citească ceea ce am scris eu mai sus. Știu că sunteți mulți cei care citiți ceea ce scriu eu, însă nu reacționați. Pe mine nu mă supără asta, ci chiar mă bucură. Înseamnă că ceva vă atrage la modul meu de a scrie: poate vă atrag greșelile, poate modul în care expun fiecare întâmplare, ori poate doar doriți să râdeți de cineva. Sunt aici pentru fiecare dintre voi, chiar și pentru cei care citiți din umbră ceea ce scriu.