26 ianuarie 2023

Arad – Oameni, cultură, prieteni

Vineri, pe seară, am ajuns în Arad. Am profitat de sfârșitul de săptămână prelungit pe care ni l-a dat dragul nostru stat român și am zis să mai merg pe acasă, să mai citesc un contor, să mai văd ce mai este prin urbe, știți voi, lucruri pe care toată lumea le face, mai mult sau mai puțin.

Oameni…

Nespecific comportamentului meu, dar am zis să încerc acest lucru măcar o dată în viață, am mers la Kaufland ca să-mi iau mai multe produse, asta ca să nu merg zilnic la magazinul din spatele casei și să-mi cumpăr ce am nevoie. Am zis că trebuie să fac și eu măcar o dată cumpărături cum face orice om normal.

Am mers la Kaufland-ul de la Intim. Pus pe fapte mari, vă dați seama că-mi trebuia un căruț de-ăla mare, ca să nu ajung să car sau să trag baxul de apă după mine. Am zis să iau un căruț de-ăla zdravăn, de afară, însă nu aveam nici fisă de-aia cum mai sunt pe la brelocuri și nici vreo monedă de 50 de bani nu aveam. Mă prefac că mă caut prin buzunare, nu știu de ce am făcut asta, căci eu știam că nu am așa ceva, apoi apare o doamnă care începe un dialog cu mine:

Ea: – Vreți o lingură, domnu’?

Eu: – Nu. Dar dacă îmi dați 50 de bani vă dau 10 lei. (aveam doar bancnote de 10 și de 100 de lei)

Ea: – Da’ nu am, domnu’.

Eu: – Nici eu n-am ce să fac cu lingurile, doamnă.

Ea: – Cum nu? Le folosiți la gătit.

Eu: – Eu nu gătesc, doamnă. Mulțumesc!

Un domn a auzit toată această discuție și mi-a întins 50 de bani, apoi a început un dialog cu mine:

El: – Poftim!

Eu: – Vă mulțumesc! Stați așa… i-am întins 10 lei. Poftim!

El: – Nu, nu-i iau.

Eu: – Haideți, doar m-ați ajutat. Nu am mărunt.

El: – Nici nu discut. Vi-i cer înapoi dacă mă mai rugați cu bani.

Eu: – Vă mulțumesc foarte mult! O zi plăcută vă doresc!

El: – Asemenea! Sper să vă fie de folos.

Am intrat în magazin și mi-am cumpărat ceea ce am considerat că-mi va fi necesar pentru următoarele zile, apoi am mers la casă, am lăsat vreo 400 de lei, fără să cumpăr cine știe ce, apoi am sunat la taxi și am tulit-o spre casă. Bineînțeles că am lăsat cei 50 de bani în căruț. Poate mai erau oameni la fel ca mine și așa sper că i-am ajutat, iar ei la rândul lor au ajutat pe altcineva care nu avea 50 de bani, și tot așa.

Marți seara, când eram pregătit pentru a pleca la tren, am sunat la taxi Europa. Deși am fost „fanul” companiei Verbiță, de o bună bucată de timp majoritatea oamenilor de acolo parcă au luat-o razna, dar am mai scris eu și despre acest aspect. Având în vedere cele petrecute cu Verbiță ultima dată când trebuia să merg la tren, am zis să nu-i aleg tot pe ei, deși asta fac atunci când nu mă grăbesc – spre exemplu, când am plecat de la Kaufland tot la Verbiță am sunat – nu de alta, însă trenul era la 20:05, iar eu am sunat la firma de taxi pe la 19:25. În fine, am sunat, mi s-a spus indicativul taximetrului, apoi am închis. După cinci minute m-a sunat o doamnă care s-a recomandat a fi șoferul de la firma de taxi și m-a rugat să-i trimit locația pe whatsapp. Asta am făcut. Mi-am mai băgat niște lucruri în ghiozdan, apoi am ieșit în fața casei. Doamna tocmai ajungea, însă la vreo opt minute de la momentul în care m-a sunat să-i trimit locația. Era deja 19:35. Am deschis portbagajul, mi-am pus acolo geamantanul (ca să nu spun „troller”) și ghiozdanul, apoi am urcat, iar aici a început un nou dialog:

Eu: – Bună seara!

Doamna: – Bună!

Doamna: – Eu te-am mai dus pe tine. Cred că erai cu sora sau cu iubita ta.

Eu: – Când? În vară?

Doamna: – Da, da.

Eu: – Da, eram cu sora mea.

Doamna: – Da, dar atunci eram la Verbiță, nu la Europa. Ați mers de la Kaufland la Penny, apoi aici, la market-ul ăla…

Eu: – Da. Am mers și „La doi pași”, căutam un anumit tip de icre.

Doamna: – Da, da. Zici bine. Dar ce mai face sora ta?

 

I-am răspuns, apoi am continuat discuția până la gară, am avut destul timp. Orașul era aproape gol, nefiind multe automobile pe străzi. Am vorbit despre cum era la fosta firmă și de ce s-a mutat la actuala, explicându-mi de ce a făcut această alegere. Doamna fiind o persoană foarte comunicativă (mai cunosc eu pe cineva) și cu bun-simț, ceea ce contează, probabil, cel mai mult.

De fiecare dată când ajung acasă, vecinul de vizavi iasă și mă salută, îmi mai spune ce s-a mai întâmplat, dacă am vreo factură de plătit de care el știe sau dacă m-a/ne-a căutat cineva. De fiecare dată când plec, dar fără excepție, iasă din casă, mă salută, îmi urează „Drum bun!” și îmi spune că mă va suna dacă vor exista probleme despre care ar trebui să mă informeze. Oare de ce este așa prietenos și săritor? Nu știu. Așa este el, iar acolo nu doar el este așa, majoritatea este așa. Spre exemplu, am lăsat o pereche de încălțăminte pe terasă, în spate, când am plecat ultimele dăți. Au stat acolo cu lunile, dar când m-am întors acasă tot acolo am găsit-o, ceea ce spune multe despre acea comunitate. Ah, da. Am uitat să menționez că nu avem gard la casă, deci oricine ar putea intra să-i ia, dar nimeni n-o face.

Ce am vrut să spun cu toate acestea? Am vrut să vă transmit puțin din toată interacțiunea pe care eu am avut-o în „mini vacanța” aceasta. Voiam să vă spun că oamenii din Vest, așa cum îi știam eu, au rămas la fel. Majoritatea au bun-simț, sunt primitori și, poate cel mai important, se ajută între ei. Sunt convins că sunt și excepții, însă eu nu m-am intersectat, cel puțin în ultimul timp, cu acestea.

Cultură…

M-am uitat pe programul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad și mi-au sărit ochii pe un spectacol denumit „Scufița Verde”. Nu prea mă așteptam eu la multe, însă am zis că vreau să merg și eu la acel spectacol. I-am scris lui Marcel (sau Denis, căci așa îi place iubitei lui să-i spună lumea) să-l întreb dacă vor să vină și ei la respectiva piesă de teatru. Nu știu de ce, însă el n-a văzut mesajul, apoi i-am scris ei, Larisei. Mi-a spus că-i va spune și lui și-mi vor spune dacă vin sau nu. După câteva ore mi-a scris Denis și mi-a spus că ar fi interesați. Am stabilit că duminică (22 ianuarie) vom merge la teatru, am cumpărat biletele on-line, iar a doua zi au venit ei după mine, m-au preluat și am mers împreună la teatru.

Am intrat înăuntru, am trecut prin foaier, iar la intrarea în sală ne aștepta o doamnă. I-am spus ce locuri avem, aceasta ne-a arătat unde ar trebui să mergem, apoi am mers spre locurile noastre. Piesa a început cu naratorul (Zoltan Lovas) care a venit în sală și, prin atitudinea și glumele acestuia, a destins publicul prezent. A făcut și un fel de „crowd working”, ca la stand-up, apoi a intrat în scenă și Scufița (Calița Nantu). După aceea, rând pe rând, au intrat în scenă lupul, Albă ca Zăpada, Cenușăreasa, Frumoasa din pădurea adormită,  Bunica, Vânătorul, Maștera, Prințul și Zâna – nu aceasta a fost ordinea apariției lor, căci nu acesta este scopul enumerației mele. Mi-au plăcut foarte mult toți actorii din distribuție, însă naratorul, Scufița și Zâna au fost preferații mei. Zâna a fost interpretată de către actorul Robert PAVICSITS, iar acesta a jucat impecabil. Să fii un bărbat și să joci atât de bine o femeie (Zâna era o persoană trans), mie rar mi-a fost dat să văd. De la gesturi și până la voce, de la prima apariție în piesă și până la sunetele emise în timp ce plângea, acesta a jucat impecabil un rol foarte dificil. Scufița a fost, de asemenea, impecabilă. Amestecul acesta de povești și acțiuni m-a ținut atent 1h și 50 de minute. Glumele, referințele sexuale sau referințele cu privire la societatea din ziua de azi n-au lipsit din această piesă, însă au fost unele care au destins atmosfera și au făcut oamenii să râdă în hohote. În opinia mea, „Scufița Verde” a fost un spectacol care este demn de scena oricărui teatru din România, oricât ar fi acesta de mare.

Pe site-ul care comercializa biletele la „Scufița Verde” scria că un bilet este doar 15 lei. Având în vedere că eu eram obișnuit cu biletele de la teatrele din București, nu-mi venea să cred. Am crezut că undeva este o greșeală. Am început să verific toate piesele care se joacă în ianuarie și februarie și, spre uimirea mea, am observat că atât este prețul unui bilet pentru oricare dintre reprezentațiile din program, cu două-trei excepții, acestea având prețul biletului în valoare de 30 de lei. Acestea sunt niște prețuri foarte mici, prețuri cu care, în cazul majorității pieselor de teatru care se joacă în București, n-ai intra nici măcar în picioare, apoi să mai ai și un loc. Desigur, este o exagerare, deoarece nimeni nu vinde bilete dacă nu mai sunt locuri, însă vreau să înțelegeți dimensiunea lucrurilor. Uneori, cu 30-40-50 de lei, îți poți lua bilete doar „la cucurigu”, locuri aflate foarte sus și în spate de tot, de unde poate că nici pe actori nu-i vezi bine, nici nu mai vorbim despre gestica sau mimica acestora. Dacă 15 lei a fost biletul întreg, nici nu vreau să știu cât ar fi costat un bilet redus, precum în cazul studenților, al elevilor sau al pensionarilor. Știu, știu. Sunt student, însă niciodată nu m-am folosit de această reducere pentru a intra la teatru, film sau la muzeu. Nu știu de ce, însă n-am făcut-o. Cred c-ar trebui s-o fac și eu în viitor.

Sala mare a teatrului este una destul de mică pentru un oraș precum București, însă destul de încăpătoare pentru Arad. Are undeva la 190 (120 pe centru, iar în laterale sunt câte 35) de locuri jos, la parter, iar la loji mai are alte 307 (70 la etajul I, 86la etajul II și 151 la etajul III) locuri, însumând un total de 497 de locuri. Dacă te uiți de jos, din sala de la parter, n-ai spune niciodată că sunt atâtea locuri, însă sunt. Nu am găsit detalii cu privire la numărul de locuri din sală, drept urmare, am numărat locurile disponibile pentru achiziția biletelor pentru o reprezentație care va avea loc în această lună. În fine. Voiam să ajung la faptul că au fost locuri, chiar jos, la parter, care au fost libere, adică n-au fost achiziționate, ceea ce ne transmite că spectacolul „nu s-a jucat cu casa închisă”. Am fost trist când am văzut, însă nu prea am eu ce să fac mai mult decât să-mi îndemn prietenii și cunoscuții să meargă la teatru. Aș vrea ca liceele, cel puțin liceele, să ofere anumite beneficii elevilor a.î. să-i determine pe aceștia să meargă la teatru. Consider că oricine ar trebui să meargă cel puțin anual la teatru. Știu că unii nu au bani, că nu-și permit, însă statul român ar trebui să vină în ajutorul acestora.

Decorul de care s-a bucurat piesa este unul foarte interesant, pădurea fiind reprezentată de niște cioate pe care au înfipt, în mijlocul fiecărei cioate, niște bare (mai mult sau mai puțin) iluminate, care sugerau faptul că pădurea a fost tăiată, iar habitatul animalelor sălbatice a fost profund afectat.

Sala este una foarte frumoasă, despre arhitectura clădirii nici nu mai am ce spune, aceasta fiind una dintre cele mai frumoase clădiri ale Aradului. Locurile, adică scaunele, deși vechi, sunt încăpătoare și confortabile. Spre exemplu, sunt mult mai spațioase și mai confortabile decât locurile din Sala „Ion Caramitru” a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București.

Prieteni…

După ce am ieșit de la teatru, ca să mai discutăm și noi, am mers cu Denis și Larisa la „Curtea Veche”. Pentru unii „Curtea Veche” este o editură, pentru alții, pentru cei ca noi, „Curtea Veche” este un loc în care poți mânca, poți bea liniștit o apă, o limonadă, un vin sau o bere. Sigur c-am exagerat. Mai citim și noi, dar niciodată nu vrem să facem supradoză din cauza cititului, de asta ne rezumăm la etichete și, în cele mai negre scenarii, la prospectele medicamentelor cu care ne dregem când nu avem cea mai bună stare de sănătate. Hai, gata cu gluma!

Am mers acolo, ne-am comandat ce am vrut să gustăm și ne-am pus pe vorbit. Am abordat multiple subiecte, chiar și subiecte precum școala, nunțile, filmele sau biserica/religia, adică a fost o discuție foarte relaxantă și de bun augur (am citit undeva că «„augur” înseamnă „preot care prevestea viitorul sau interpreta voința zeilor după zborul și cântecul păsărilor ori după măruntaiele animalelor sacrificate”», deci tot din sfera bisericească, a religiilor).

După vreo oră și ceva, timp în care am impresia că am monopolizat discuția – defectul meu fiind legat de faptul că vorbesc foarte mult (eu mai zic că sunt „nevorbit”) – l-am sunat pe prietenul meu din liceu, Andrei, să vină să ne vedem, căci vorbisem cu el să ieșim. Mi-a răspuns și mi-a spus că imediat pleacă și vine unde i-am zis eu, la „Curtea Veche”. După vreo 15-20 minute, poate chiar mai puțin, am văzut că intră pe ușă un bărbat, căci nu mai este băiat, înalt și foarte bine compus. Ce să mai? Un bărbat adevărat, un fost sportiv de performanță. Andrei a făcut rugby pentru foarte mult timp și MMA. Știam de pasiunea lui, știam că atunci când eram în liceu mergea la rugby, însă la MMA a mers după ce am absolvit liceul. M-am ridicat în picioare, a venit la noi la masă, am dat mâna cu el și ne-am îmbrățișat. Am făcut prezentările de onoare, au dat și ei mâna, Denis și Larisa cu Andrei, apoi ne-am așezat. Denis și Larisa au mai stat puțin și au plecat, apoi am rămas eu cu Andrei, cu prietenul cu care împărțeam și ultimul pahar cu cola sau ultimul sendviș pe care-l cumpăram de la magazin.

Eu alături de Andrei, prietenul meu din liceu

Nu ne-am mai văzut în mod programat de când am absolvit liceul, adică de peste șapte ani. Prima dată, știind că eu vorbesc mult, m-a lăsat pe mine să povestesc ce am mai făcut de când am absolvit liceul, ce realizări am mai avut pe plan personal și pe plan profesional. Asculta foarte încântat ceea ce-i spuneam, iar când avea vreo nelămurire sărea c-o întrebare care avea un răspuns menit să-l facă să înțeleagă tot ce spuneam. După a urmat rândul lui, însă parcă intrase timpul în sac, era deja 23:50, iar la „Curtea Veche” se închide la 00:00. Am ieșit și am convenit să mergem într-o mică plimbare până el îmi povestește ceea ce-a mai făcut. Am povestit atât de mult încât am plecat de la teatru, am ajuns la primărie, am mers pe faleză și am continuat să mergem pe faleză până la podul Traian, apoi ne-am întors la teatru pe strada pe care se află liceul unde am fost colegi timp de patru ani, liceul care ne-a adus în același loc.

În afara faptului că Andrei mi-a spus multe noutăți din viața lui, n-am simțit nici măcar o secundă că am nevoie de clarificări sau că nu mă interesează ceea ce spune. Nu știu, m-am simțit la fel de prieten cu el ca-n liceu, ca atunci când mergeam la practică, când construiam rampe pentru persoanele cu dizabilități, ca atunci când sudam garduri sau porți înalte pentru a nu mai chiulii colegii prin metoda „săritul gardului sau a porții” (de acolo, din fața liceului este și poza care însoțește acest articol).

Am vorbit până am închis cercul, moment în care mi-a zis că mă duce el spre casă. Am ajuns acasă, iar acolo am mai stat puțin de vorbă. Ei, acel puțin s-a tradus prin faptul că am stat în automobil și am vorbit până pe la 05:30 – 06:00 dimineața. Ne-am adus aminte de perioada liceului, am vorbit despre locurile noastre de muncă, despre nevoile și dorințele pe care le are, despre ceea ce dorește să realizeze fiecare în viitor și orice altceva vă poate trece prin cap. Mă bucur foarte mult că am reușit să petrec atât timp cu un prieten drag, cu un om deosebit. L-am și felicitat pentru mai multe lucruri, mai ales c-a muncit foarte mult pentru anumite realizări.

Dragă Andrei, sper să ne revedem și următoarea dată când voi reveni în Arad. Sper ca, deși suntem la distanță, prietenia noastră să dăinuie peste ani și, dacă vreodată va fi ca amândoi să avem copii, fără ezitare, să le dăm șansa să fie prieteni. Doar față de o persoană cu care am fost prieten când eram mic m-am mai simțit atât de bine când ne-am revăzut după foarte mulți ani în care nu ne-am văzut sau nu am vorbit, față de Radu. Radu este cel mai vechi prieten al meu cu care mai ies. De când amândoi locuim în București este mult mai ușor să ne vedem, și o facem, am făcut-o și înainte să plec în Danemarca, am făcut-o și după ce am venit din Danemarca. Dar nu voi vorbi despre Radu acum, poate voi scrie un articol separat în care ating și niște întâmplări pe care le-am făcut posibile atunci când eram mici.

Ce am vrut să spun cu toate acestea? Am vrut să spun că în Arad – probabil – am unii dintre cei mai buni prieteni în adevăratul sens al cuvântului, Andrei fiind unul dintre ei. De asemenea, Marius este un prieten cu care, deși este mai mare cu vreo opt ani decât mine, mă înțeleg foarte bine. Andrei este o persoană cu care pot relua o discuție pe care am pus-o pe pauză cu cinci ani în urmă, prietenia și relația noastră nefiind alterată de timp. Marius este acel prieten care mă caută mai mereu și mă și simt prost față de el că eu nu prea îl sun, însă sunt convins că el mă înțelege. Da, așa sunt eu. Din dorința de a nu deranja sau dintr-o anumită anxietate, încerc să sun cât mai puțină lume, însă răspund mereu prompt atunci când sunt căutat, ajut mereu când am ocazia, la fel cum o fac și Marius, Denis și Andrei. Cum am spus, nu fac asta din aroganță sau din rea voință, ci din dorința de a nu deranja pe nimeni. Despre Denis nici nu are rost să mai amintesc aici, acesta a fost colegul meu timp de șase ani. Am învățat împreună, ne-am supărat împreună, ne-am ajutat reciproc, însă mai mult el pe mine. Îmi aduc aminte că stătea și-și bătea capul cu mine, alături de Dănuț, să-mi explice cum este cu forțele la Fundamente de Mecanică sau la Rezistența Materialelor. După ce am ajuns la masterat, cum este cursul firesc al vieții, acele lucruri mi se păreau banale, însă atunci îmi dădeau puține bătăi de cap. Lucram împreună la proiecte, mergeam la film sau mergeam la câteva partide de cruce înainte de cursuri, seminare, laboratoare sau proiecte.

Astea Ziind Fise, pot spune că în Vest am întâlnit foarte mulți oameni de o calitate extraordinară, persoane pe care te poți baza și pe care le poți considera prietene cu adevărat. Mulți dintre aceștia trec proba timpului sau a distanței. Acolo oamenii sunt puțin mai ascultători și mai deschiși, căci mulți se cunosc între ei și știm cu toții că întotdeauna veștile bune circulă repede. Taximetriști cu bun simț, oameni care-ți dau 50 de bani pentru că nu ai fisă pentru căruț sau vecini care te consideră parte a comunității chit că nu mai ai domiciliul acolo, alături de toți acești oameni mă simt mereu ca acasă în Arad, deși nu acolo m-am născut, ci doar am crescut.

Lasă un răspuns