Cu toții le folosim, mai mult sau mai puțin, cu toții le-am învățat la școală, cu toții le-am văzut prin cărți, manuale, reviste etc. Este vorba despre diacritice.

De ce am ales să scriu acest articol? Am decis să scriu acest articol deoarece am văzut un automobil al Poliției Locale, iar faptul că „Ț”-ul nu era cel acceptat în limba română (conform Academiei Române, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a, Univers Enciclopedic, București, 1995), am decis să abordez acest subiect.

Diacriticele sunt: ă, Ă, â, Â, î, Î, ș, Ș, ț, Ț.

În ceea ce privește primele trei perechi de diacritice nu sunt probleme, pe toate tastaturile sunt aceleași, nu sunt diferențe între ele. Diferențele apar când scriem ș, Ș, ț, Ț. De ce? Deoarece majoritatea tastaturilor scriu acele litere (litera s, S și litera t, T) cu o sedilă dedesubt, de forma: ş, Ş, ţ, Ţ (în caz că dispozitivul vă arată aceleași litere ca mai sus, accesați acest link pentru a vedea sedilele), nu cu o virgulă, așa cum ar trebui.

Deși forma corectă este cea cu virgulă, unii oameni folosesc caracterele (de ce caractere? Pentru că nu sunt diacritice) care sunt formate din litera de bază cu o sedilă dedesubt. De ce? Poate pentru că nu-și dau seama de greșeala comisă sau poate că așa scriu tastaturile lor, ori ― pur și simplu ― nu le pasă. Când vine vorba despre persoane fizice, parcă mai pot înțelege/îngădui această „stângăcie”, dar când instituțiile publice folosesc aceste „caractere” în cadrul materialelor care țin de identitatea vizuală, parcă se transformă ceva în mine. Păi, dragă POLIȚIE LOCALĂ (este doar un exemplu, dar mai am și alte sute de exemple), de ce folosești chiar tu o greșeală în denumirea ta sau în autocolantul lipit pe automobilele din dotare? Nu știu. Poate voi solicita un răspuns oficial la un moment dat, sper să-l și primesc.

Aceste caractere și-au făcut loc prin cărți (unele dintre ele fiind publicate în ultimii ani), prin e-mailuri, prin denumiri de instituții, prin materialele de identitate vizuală ale instituțiilor publice sau ale organizațiilor, prin cursurile sau lucrările științifice publicate de către studenți, o’ de cadre didactice. Caracterele cu sedilă se bucură de o reală glorie, deși sunt în ilegalitate, conform lucrării mai sus prezentate.

Prin urmare, prin 2003, Academia Română a redactat un document în care a explicat acest aspect, dar și alte aspecte importante ale limbii române. Documentul cu pricina îl puteți descărca de aici.

Mi-am comandat și eu lucrarea Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a, am găsit-o la mâna a șaptea, dar sper să ajungă în mâinile mele. După ce o s-o citesc poate voi mai scrie un articol cu privire la conținutul ei.

Astea Ziind Fise, vă rog frumos să scrieți, în orice împrejurare v-ați afla, cu diacritice, adică cu ș, Ș, ț, Ț!