Astăzi am mers la „Metronom”. „Metronom” este un film a cărui poveste se desfășoară în România anului 1972, protagoniștii fiind elevii unei clase de a XII-a din cadrul liceului „Gheorghe Lazăr” din București. Pe scurt, elevii se întâlnesc la un „Ceai dansant” și, printre altele, decid să-i scrie o scrisoare moderatorului emisiunii „Metronom” de la Europa Liberă, domnului Cornel Chiriac, iar de aici povestea se complică.
Sala era semi-goală, fiind vândute vreo 20 de locuri din cele aproximativ 150. Eu mi-am luat bilet, ca de obicei, pe ultimul rând, în mijloc. Fac asta nu doar pentru a vedea foarte „centrat” ecranul, ci și pentru a vedea sufletele din sală.
După ce s-au terminat reclamele, la vreo câteva minute distanță, un grup de fete s-a așezat pe rândul aflat în fața mea, undeva în partea dreaptă. În partea stângă a aceluiași rând se mai afla un grup de trei fete. Toate, după aprecierea mea, erau minore, însă foarte atente la machiaj și la ținută.
Fetele care compuneau grupul din dreapta au început să vorbească încă de când s-au așezat pe scaun, iar după vreo cinci minute au început să vorbească și cele din grupul din stânga. Dar nu vorbit la o replică sau două, nu vorbit în șoaptă, ci așa, fără nicio jenă. Începutul filmului reprezintă redarea unor cadre unde nu se prea aud sunete și nu este nici muzică. Ei, în acel început se auzeau doar cele șapte fete, vorbeau, râdeau și foșneau lucruri.
După vreo 40 de minute, două dintre fetele din dreapta s-au ridicat și au coborât spre intrare, însă au luat-o pe rândul lor, astfel deranjând toate persoanele de pe acel rând. Acolo, jos, au vorbit la telefon sau nu știu ce au făcut, însă s-au întors după vreo două-trei minute. În loc să se întoarcă prin dreapta sălii, fiind scările aproape de locurile lor, ele au urcat tot pe unde au coborât. Moment în care, când au ajuns în dreptul celor trei fete din celălalt grup, ultima dintre ele s-a împiedicat și a scăpat ceva pe jos, gălăgia fiind la ea acasă. După momentul în care s-a împiedicat, celelalte trei au început să râdă în hohote. În toate aceste momente filmul rula, nu era pauză sau ceva. S-au așezat pe locurile lor și au continuat distracția.
După alte 40-50 de minute, spre finalul filmului, din grupul din dreapta, trei fete s-au ridicat și au coborât, nu știu pentru ce. Au urcat, de data aceasta utilizând scările din dreapta. S-au așezat, au stat două minute, moment în care una dintre fete s-a ridicat și se încheia la geacă, stând în picioare. În acel moment s-a întors o doamnă din față și le-a atras atenția spunându-le că sunt nesimțite. Au încetat pentru două-trei minute, apoi au început iarăși să facă gălăgie.
În grupul din stânga se comenta filmul mai ceva decât un meci de fotbal. Că de ce X face așa, că de ce Y nu face așa, iar lista poate continua. Am văzut reacția uneia dintre fete când anchetatorul îi spune unei domnișoare din film că ascultarea anumitor posturi de radio este interzisă, aceasta fiind uimită că a existat așa ceva vreodată. Reacția ei a fost neprețuită, holbându-se la ecran, gesticulând și întrebând „WTF?!”, ceea ce era puțin evident că nu știa prea multe despre regimul comunist de la noi și nici despre alte regimuri dictatoriale din prezent. Bineînțeles, gălăgia era „la ordinea zilei” în ambele grupuri, ceea ce a generat un deranj și un disconfort pentru toată lumea prezentă.
La final, când s-a terminat filmul, am așteptat să se ridice, am mers la grupul din stânga, cel din dreapta fiind mai departe, și le-am spus, ca un bătrân pe care copiii-l detestă, că filmele se comentează când te uiți la ele pe Netflix, nu în cinema. În cinema te bucuri de film, că nu este nimeni nevoit să le suporte lor lipsa de bun simț. Aveau niște expresii faciale care transmiteau faptul că erau șocate că cineva și-a permis să le atragă atenția, moment în care eu m-am întors cu spatele și am coborât spre ieșire. Nu au avut timp nici măcar să reacționeze, apoi să mai și spună ceva în apărarea lor. Nu știu ce au zis după sau cum au interpretat gestul meu, însă și noi, cei din sală, am fost distrași de comportamentul lor pe toată perioada filmului. De grupul din dreapta „s-a ocupat” doamna din față, însă degeaba, fetele respective n-au înțeles nimic. Dar așa, în rest, ele erau foarte elegante. Vorbeau cu „merci” și purtau bonetă pe cap.
Ca o concluzie, pot spune că „Metronom” este un film foarte bun. Acesta reflectă o realitate pe care părinții multora dintre noi au trăit-o și pe care noi, din punctul meu de vedere, n-am putea-o accepta în prezent. Cum ar fi să-ți bată miliția în ușă pentru că ți-ai pus în căști una dintre melodiile lui Jean Moscopol? Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi. Cum „Cine este Jean Moscopol?”?!
Astea Ziind Fise, dragi tineri, dragă generație următoare, eu consider că sunteți mult mai inteligenți decât noi, însă trebuie să folosiți asta în avantajul vostru. Vă rog să fructificați avantajul de a vă naște „în secolul vitezei” și să dovediți că toate aceste instrumente virtuale vă ajută în cultivarea bunului simț și nu în adoptarea unui comportament cum am întâlnit astăzi în sala de cinema. Diferența o fac doar două litere, deci vă rămâne vouă să demonstrați dacă acesta este un mesaj pentru generația sau degenerația următoare.